Soția pe care n-a cunoscut-o niciodată: Povestea Mariei și a lui Radu

— Maria, ai văzut unde mi-am pus actele pentru mașină? vocea lui Radu răsună din hol, tăioasă, ca o comandă militară. Mă opresc din spălatul vaselor, îmi șterg mâinile pe șorț și răspund încet, aproape șoptit:

— Sunt pe raftul de la intrare, acolo unde le lași mereu.

Nu-mi răspunde. Aud doar ușa trântindu-se și pașii lui grăbiți. Mă uit la ceas: 7:15 dimineața. O altă zi în care nu mă vede, nu mă aude, nu mă întreabă nimic despre mine. Sunt Maria, soția lui Radu de douăzeci de ani, mama a doi copii mari care au plecat deja la facultate. Casa e prea mare și prea goală acum, iar eu mă simt ca o umbră care se mișcă printre pereți.

Nu știu când am început să dispar din viața mea. Poate în ziua în care am renunțat la slujba mea de profesoară ca să am grijă de copii. Sau poate când am acceptat să nu mai ies cu prietenele pentru că „nu se cade” să lase o femeie casa singură. Sau poate când am încetat să-i spun lui Radu ce simt, pentru că oricum nu asculta niciodată.

— Mamă, tu ești bine? mă întreabă Ana la telefon într-o seară.

— Da, iubita mea, sunt bine. De ce întrebi?

— Nu știu… Parcă ești mereu obosită și tristă. Tata te ajută cu ceva prin casă?

Tac. Ce rost are să-i spun fetei mele că tatăl ei nu știe nici măcar ce culoare are perdeaua din sufragerie? Că nu m-a întrebat niciodată dacă mi-e dor de ceva sau dacă am visat vreodată altceva decât să fiu soția lui?

Într-o zi de toamnă, când frunzele se adunau în curte ca niște amintiri vechi, am găsit într-un sertar o scrisoare pe care i-o scrisesem lui Radu acum mulți ani. Nu i-am dat-o niciodată. Scriam acolo despre dorința mea de a merge împreună la munte, de a dansa în ploaie sau de a sta pur și simplu pe bancă în parc, ținându-ne de mână. Am plâns atunci, cu scrisoarea mototolită în palmă, pentru toate lucrurile pe care nu le-am trăit.

Într-o seară, după ce Radu s-a întors obosit de la serviciu și s-a trântit pe canapea cu telecomanda în mână, am îndrăznit să-i spun:

— Radu, ai vrea să mergem weekendul ăsta la Sibiu? Să ne plimbăm prin centru vechi, ca pe vremuri…

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut să zboare pe Lună.

— Ce-ți veni? N-am chef de plimbări. Oricum e frig și scump totul. Stăm acasă, nu ne trebuie nimic.

Atunci am simțit cum ceva din mine se rupe definitiv. Nu era vorba despre Sibiu sau despre plimbare. Era despre faptul că nu mai eram doi demult. Eram doar eu, cu dorințele mele mici și mute.

Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu Irina, colega mea din liceu. Era veselă, cu ochii strălucind.

— Maria! Ce faci? Nu te-am mai văzut de ani buni! Hai la o cafea!

Am acceptat fără să mă gândesc. La masa micuță din cafenea mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise să vorbesc cu cineva care chiar ascultă.

— Știi, Irina, uneori simt că nu mai știu cine sunt…

Ea m-a privit lung:

— Maria, tu ești încă acolo. Trebuie doar să te cauți puțin mai bine.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să scriu din nou poezii, așa cum făceam când eram tânără. Am început să ies la plimbare singură prin parc. Seara, când Radu adormea cu televizorul deschis, citeam cărți pe care le ascunsesem ani la rând în bibliotecă.

Într-o noapte, după o ceartă banală despre facturi și bani cheltuiți „aiurea”, am simțit că nu mai pot. Am luat o foaie și am scris tot ce aveam pe suflet: frica mea de singurătate, dorința de a fi văzută și iubită, nevoia de libertate. Am lăsat scrisoarea pe masa din bucătărie.

Dimineața, Radu a găsit-o. A citit-o fără să spună nimic. Apoi m-a privit pentru prima dată după mulți ani.

— Maria… De ce n-ai spus nimic până acum?

Am zâmbit trist:

— Ți-am spus mereu. Doar că tu n-ai vrut să auzi.

Au urmat zile grele, pline de tăceri apăsătoare și discuții fără răspunsuri clare. Radu încerca stângaci să repare ceva ce era deja prea târziu să mai fie reparat. Mi-a adus flori într-o zi, dar nu mai simțeam nimic. Mi-a propus să mergem la munte, dar dorința aceea murise demult în mine.

Când copiii au venit acasă de Crăciun, i-am adunat pe toți în jurul mesei și le-am spus că vreau să divorțez. Ana a început să plângă, iar Vlad s-a închis în camera lui ore întregi.

Radu s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Maria… Eu chiar te-am iubit.

— Poate că da… Dar n-ai știut niciodată cine sunt cu adevărat.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din oraș. Învăț să fiu din nou eu însămi. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dar știu sigur că nu mai vreau să fiu invizibilă.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Oare câți bărbați își dau seama prea târziu cine sunt soțiile lor? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?