Adevărul despre Mihai: Cum am descoperit minciuna care mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să trăiesc cu atâtea întrebări! am urlat, cu mâinile tremurând pe marginea mesei din bucătăria noastră mică din cartierul Titan. Era trecut de miezul nopții, iar lumina slabă a becului arunca umbre ciudate pe chipul lui Mihai. El se uita la mine cu ochii goi, ca și cum nu înțelegea ce vreau de la el.

— Andreea, iar începi? Nu ți-am spus că totul e în regulă? a răspuns el, ridicând din umeri, cu vocea aceea calmă care mă făcea să mă simt nebună de fiecare dată când îl confruntam.

Dar nu mai eram fata naivă de acum doi ani, când îl cunoscusem la nunta verișoarei mele, Ioana. Atunci, Mihai părea bărbatul perfect: atent, galant, cu un zâmbet cald și promisiuni de viitor. Mi-a spus că vrea copii, că visează la o casă cu grădină și la seri liniștite în familie. M-am îndrăgostit nebunește și am lăsat totul pentru el: jobul din Brașov, prietenii, chiar și părinții mei care nu-l plăceau deloc.

— Nu e nimic în regulă! am izbucnit. De luni de zile mă minți! Unde dispari în fiecare marți seară? De ce nu vrei să vorbim despre copii? De ce nu mă lași să-ți văd telefonul?

Mihai a oftat teatral și s-a ridicat de la masă.

— Ești paranoică. M-am săturat de scenele tale!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am început să plâng în hohote, dar lacrimile nu-l mai impresionau. A ieșit din bucătărie trântind ușa, lăsându-mă singură cu gândurile mele.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe canapea, cu ochii la tavan, încercând să-mi adun curajul să aflu adevărul. A doua zi dimineață, când Mihai a plecat la serviciu, am luat telefonul lui vechi din sertar. Îl uitase acolo după ce își cumpărase unul nou. L-am deschis cu inima bătându-mi nebunește în piept.

Mesaje șterse, dar nu destul de bine. Conversații cu o anume „Carmen”, glume intime, promisiuni de vacanțe împreună. Am simțit cum mi se taie respirația. Am continuat să caut și am găsit poze cu ei doi la munte, la aceeași cabană unde Mihai mă dusese pe mine prima dată când mi-a spus „te iubesc”.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am urlat cât am putut de tare. Vecina de la trei, tanti Lenuța, s-a uitat speriată la mine peste balustradă.

— Andreeo, ce-ai pățit, mamă?

— Nimic, tanti Lenuța… doar… doar m-am ars cu cafeaua, am mințit eu printre lacrimi.

În ziua aceea am decis că nu pot să tac. Am sunat-o pe mama.

— Mamă, Mihai mă înșală! am izbucnit.

La celălalt capăt al firului a fost liniște. Mama nu l-a plăcut niciodată pe Mihai. Spunea că e prea alunecos, prea politicos ca să fie sincer.

— Vino acasă, Andreea. Lasă-l! Nu merită lacrimile tale!

Dar nu era atât de simplu. Îl iubeam încă pe Mihai și nu voiam să cred că totul fusese o minciună. Am încercat să-l confrunt din nou seara.

— Am văzut mesajele cu Carmen. Știu totul!

Mihai s-a uitat la mine cu dispreț.

— Și ce dacă? Crezi că ești prima femeie care află că bărbatul ei are pe altcineva? Toate sunteți la fel: vreți copii, vreți familie… Eu nu sunt făcut pentru asta!

Atunci am simțit că mor pe dinăuntru. Toate visele mele s-au spulberat într-o secundă. Am început să țip la el:

— De ce m-ai mințit? De ce mi-ai promis o viață împreună dacă nu ai vrut niciodată asta?

Mihai a ridicat din umeri și a plecat fără să se uite înapoi.

A doua zi am făcut bagajele și am plecat la părinți. Mama m-a primit cu brațele deschise, dar tata nu a spus nimic toată seara. S-a uitat doar la mine cu ochii lui triști și obosiți.

— Ți-am zis eu că băieții ăștia din București nu sunt de tine… a murmurat el într-un târziu.

Au urmat săptămâni grele. Prietenii mei au aflat totul. Unii m-au compătimit, alții m-au judecat că am crezut prea repede în promisiuni goale. Carmen mi-a scris pe Facebook:

„Îmi pare rău că ai aflat așa… Nici eu nu știam că are o relație serioasă.”

Am simțit un val de furie și rușine. Cum putusem fi atât de oarbă?

Într-o zi, mama m-a găsit plângând în camera mea de copil.

— Andreea, trebuie să mergi mai departe. Nu ești prima femeie care suferă din dragoste.

— Dar eu chiar l-am iubit… am șoptit eu.

— Și tocmai asta te face puternică: că poți iubi din nou.

Au trecut luni până când am reușit să mă ridic din pat fără să mă gândesc la Mihai. Am început să ies cu prietenele mele vechi din liceu, să merg la terapie și să scriu într-un jurnal tot ce simțeam.

Într-o seară, la o terasă din centru, l-am văzut pe Mihai cu Carmen. Se țineau de mână și râdeau. M-a văzut și el. Pentru o clipă privirile ni s-au întâlnit. Nu am simțit ură sau dorință de răzbunare. Doar o tristețe calmă și o liniște ciudată.

Acum stau în camera mea luminată de soarele dimineții și scriu aceste rânduri pentru oricine a trecut printr-o trădare asemănătoare. Poate că adevărul doare mai tare decât orice minciună, dar e singura cale spre vindecare.

Oare cât de mult ne schimbăm după ce ni se frânge inima? Și câte vieți trebuie să trăim până găsim curajul să ne iubim din nou?