Nunta care nu a mai fost: Povestea mea între datorii, adevăruri ascunse și familie

— Nu pot să cred că iar ai uitat să pui piesa aia pe listă, Vlad! am izbucnit, încercând să-mi ascund zâmbetul în spatele ceștii de cafea.

Vlad, logodnicul meu, s-a uitat la mine cu ochii lui verzi, jucăuși, și a ridicat din umeri: — Dacă nu era atât de siropoasă, poate o puneam. Dar știi că tata nu suportă melodiile astea moderne.

Eram la cafeneaua noastră preferată din centrul Ploieștiului, cu laptopul deschis și lista de invitați răspândită pe masă. Nunta noastră era programată peste două luni și totul părea să meargă perfect. Până când telefonul meu a început să vibreze insistent. Pe ecran scria „Mama”.

— Alo? am răspuns, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

— Ana… vino repede la spital… adu-mi, te rog, dosarul cu asigurarea… vocea mamei era slabă, abia șoptită. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Ce s-a întâmplat? Ești bine? am întrebat panicată.

— Te rog… doar vino… și nu-i spune nimic lui tata încă…

Am închis telefonul tremurând. Vlad m-a privit îngrijorat.

— Ce s-a întâmplat?

— Mama e la spital. Trebuie să ajung acolo imediat. Nu știu ce are, dar mi-a spus să nu-i spun nimic lui tata.

Am alergat acasă, am scotocit prin sertare după dosarul cu acte și am fugit spre Spitalul Județean. Pe drum, gândurile îmi alergau haotic prin minte: „De ce să nu știe tata? Ce ascunde mama?”

Când am ajuns, am găsit-o pe mama întinsă pe un pat de spital, palidă și cu ochii umflați de plâns. M-a luat de mână și mi-a șoptit:

— Ana, trebuie să mă ajuți… nu mai pot ascunde…

— Ce s-a întâmplat? De ce ești aici?

— Am făcut un preinfarct… dar nu asta e cel mai rău… Ana, avem datorii mari la bancă. Am ascuns asta de tine și de tata. Am luat credite ca să-l ajutăm pe fratele tău, Cosmin, când a rămas fără serviciu. Acum nu mai putem plăti ratele și banca vrea să ne ia apartamentul.

Am simțit cum mi se taie respirația. Mama plângea în hohote, iar eu nu știam dacă să o îmbrățișez sau să țip la ea.

— De ce nu mi-ai spus nimic? De ce ai ascuns asta?

— Nu voiam să te împovărez… Știam cât de mult îți dorești nunta asta… Nu voiam să-ți stric fericirea.

În acel moment, totul s-a prăbușit peste mine: visul unei nunți perfecte, planurile pentru viitor, liniștea familiei mele. Am ieșit pe hol și l-am sunat pe Vlad.

— Vlad, trebuie să vorbim. E grav…

A venit imediat la spital. I-am povestit totul printre lacrimi. S-a uitat la mine lung și m-a luat în brațe.

— Ana, putem amâna nunta. Familia ta are nevoie de tine acum.

— Dar părinții tăi? Știi cât au investit deja în restaurant…

— O să le explicăm. Important e să fim împreună și să trecem peste asta.

În următoarele zile am încercat să găsim soluții: am vorbit cu banca, am încercat să renegociem ratele, l-am rugat pe Cosmin să-și caute urgent un loc de muncă. Tata a aflat într-un final totul și a izbucnit:

— Cum ai putut să-mi ascunzi așa ceva? Suntem o familie sau nu?

Mama plângea din nou, Cosmin dădea din umeri rușinat, iar eu simțeam că mă sufoc între reproșuri și vinovăție.

Seara, acasă la Vlad, am stat pe balcon privind luminile orașului.

— Crezi că o să trecem peste asta? l-am întrebat încet.

— Da. Dar trebuie să fim sinceri unii cu alții. Să nu mai ascundem nimic.

Au urmat luni grele: am renunțat la multe dintre planurile pentru nuntă, am vândut bijuterii de familie ca să acoperim o parte din datorii, iar Cosmin a plecat la muncă în Germania. Tata a început să vorbească din nou cu mama abia după câteva săptămâni de tăcere apăsătoare.

Într-o seară, mama m-a luat de mână și mi-a spus:

— Iartă-mă că te-am pus în situația asta… Dar dacă nu erai tu, poate pierdeam totul.

Am plâns amândouă mult timp în tăcere. Am realizat atunci cât de fragil e echilibrul unei familii și cât de ușor se poate rupe totul dacă nu există sinceritate.

Nunta noastră a avut loc abia după un an, simplu, cu puțini invitați și fără fast. Dar am simțit că suntem mai uniți ca niciodată.

Acum mă întreb adesea: câte familii din România trăiesc cu frica datoriilor ascunse? Câte secrete ne otrăvesc liniștea fără să știm? Oare sinceritatea doare mai puțin decât minciuna?