Poate Dragostea Să Țină O Familie Împreună? Povestea Mea cu Patricia și Copiii Ei

— Nu ești tatăl meu! a țipat Vlad, trântind ușa camerei atât de tare încât am simțit că mi se rupe ceva în piept. Era a treia oară săptămâna asta când auzeam aceleași cuvinte, dar de fiecare dată mă dureau mai tare. M-am sprijinit de perete, încercând să-mi adun gândurile, în timp ce Patricia mă privea neputincioasă din capătul holului.

Nu mi-am imaginat niciodată că iubirea poate fi atât de complicată. Când am cunoscut-o pe Patricia, la o petrecere la niște prieteni comuni, am simțit că lumea mea capătă sens. Era frumoasă, caldă, plină de viață, dar și obosită, cu o tristețe ascunsă în privire. Mi-a spus din prima seară că are doi copii dintr-o căsnicie care s-a terminat urât. Nu m-a speriat asta. Dimpotrivă, am simțit că pot să fiu omul care să-i aducă liniștea pe care o merită.

La început, totul părea posibil. Ne vedeam pe ascuns, ca doi adolescenți, iar când am decis să ne mutăm împreună, am crezut că dragostea noastră va rezista oricărei furtuni. Dar realitatea a venit peste noi ca un val rece. Vlad avea 13 ani și era plin de furie. Ana, mezina, abia împlinise 8 ani și încă mai spera că părinții ei se vor împăca. Eu eram străinul care le invadase casa și, mai ales, inima mamei lor.

— De ce nu poți să-l lași pe tata să vină la serbare? m-a întrebat Ana într-o seară, cu ochii mari și umezi.

— Ana, nu eu decid asta… Tata tău poate veni oricând vrea să te vadă, i-am răspuns blând.

— Nu-i adevărat! Tu nu vrei! Tu vrei să fii tu tati! a izbucnit ea în plâns.

M-am simțit vinovat fără să fiu. Oricât încercam să le arăt că nu vreau să-l înlocuiesc pe tatăl lor, copiii mă priveau ca pe un intrus. Patricia era prinsă la mijloc între loialitatea față de mine și dragostea pentru copiii ei. Seară de seară ne certam în șoaptă, ca să nu ne audă cei mici.

— Poate ar trebui să plec… Poate nu sunt făcut pentru asta, i-am spus într-o noapte, după ce Vlad refuzase să mănânce la masă cu noi.

— Nu! Nu mă lăsa singură! Nu vezi cât de greu îmi e? Nu vreau să trec iar printr-un divorț… mi-a răspuns Patricia cu lacrimi în ochi.

În satul nostru din apropierea Ploieștiului, lumea vorbea. Vecinii șușoteau când treceam pe stradă: „Uite-l pe ăla care s-a băgat între o femeie și copiii ei.” Mama mea m-a sunat într-o zi și mi-a spus direct:

— Rareș, tu nu vezi că femeia asta are prea mult bagaj? Gândește-te la tine! Ce viitor ai tu cu doi copii care nu te vor?

Am închis telefonul fără să-i răspund. M-am simțit trădat de propria familie. Dar cel mai tare mă durea indiferența lui Vlad. Îl vedeam cum stătea ore întregi la calculator, cum își ascundea fața când intram în cameră. Am încercat să-l apropii: l-am dus la meciuri de fotbal, i-am cumpărat bicicleta pe care și-o dorea. Nimic nu părea să funcționeze.

Într-o zi, am găsit un bilet sub ușa camerei mele: „Pleacă! Nu te vrem aici!” Scrisul era tremurat, dar mesajul era clar. Am stat toată noaptea pe balcon, fumând țigară după țigară și întrebându-mă dacă nu cumva greșisem totul.

Patricia a încercat să medieze conflictele:

— Vlad, Rareș încearcă doar să te ajute! Nu vrea să-ți ia locul tatălui tău!

— Atunci de ce e aici? De ce nu putem fi doar noi trei? a răspuns Vlad cu vocea tremurândă.

Am simțit atunci că orice aș face, nu voi fi niciodată acceptat cu adevărat. Într-o duminică dimineață, când toți erau acasă, am încercat să avem o discuție sinceră.

— Știu că nu sunt tatăl vostru și nici nu vreau să-l înlocuiesc pe tata. Dar vă iubesc pe voi și pe mama voastră. Vreau doar să fim o familie… dacă mă lăsați.

Vlad s-a ridicat de la masă și a ieșit fără să spună nimic. Ana s-a uitat la mine cu ochii mari și a șoptit:

— O să te urască mereu…

Au trecut luni de zile în care am trăit între speranță și disperare. Patricia a început să se schimbe și ea: era tot mai obosită, tot mai absentă. Într-o seară mi-a spus:

— Rareș, cred că trebuie să ne gândim dacă merită să continuăm… Copiii mei suferă și eu nu mai pot.

Am simțit că mi se prăbușește lumea. Am plecat din casă fără să mă uit înapoi. Am dormit câteva nopți la un prieten din oraș și m-am gândit la tot ce s-a întâmplat. Oare dragostea chiar poate vindeca totul? Sau unele răni sunt prea adânci?

După câteva luni, am încercat să reiau legătura cu Patricia. Mi-a spus că Vlad merge la terapie și că lucrurile s-au mai liniștit. Eu încă o iubesc, dar nu știu dacă mai pot intra în acea familie fără să rănesc sau să fiu rănit.

Mă întreb uneori: dacă aș fi avut mai multă răbdare? Dacă aș fi fost altfel? Sau poate unele familii sunt menite să rămână incomplete?

Voi ce credeți? Poate dragostea unui om străin să vindece răni vechi sau e doar o iluzie frumoasă?