Vecina care nu se mulțumea niciodată

— Nu-mi vine să cred că ai lăsat-o iar pe Rodica să intre, Mara! Ți-am spus că nu mai pot cu pretențiile ei!
Vocea mea răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mara, sora mea mai mică, ridică din umeri și-și ascunde privirea în cana de ceai.
— A zis că are nevoie doar de puțin zahăr… și de niște lapte… și, dacă se poate, de câteva ouă.
Îmi mușc buza de nervi. De când m-am mutat în apartamentul acesta din Drumul Taberei, cu ajutorul părinților care au făcut eforturi să-mi plătească avansul, am visat la liniște. Dar Rodica, vecina de la trei, pare să aibă alte planuri pentru mine.

Prima dată a venit cu o prăjitură și un zâmbet larg: „Bine ai venit în bloc, dragă! Să știi că aici suntem ca o familie.” Am zâmbit și eu, recunoscătoare pentru gest. Nu știam atunci că prăjitura era doar începutul.

A doua zi a bătut la ușă: „Ai cumva un pic de ulei? Mi s-a terminat și nu pot să las tocana pe foc.” Am dat. Apoi a venit după sare, după o tigaie, după niște ceapă. Într-o săptămână, jumătate din proviziile mele ajunseseră la ea. La început mi s-a părut amuzant, chiar drăguț. Dar cererile au devenit tot mai frecvente și mai insistente.

Într-o seară, când mă întorceam obosită de la muncă, am găsit-o pe Rodica pe scara blocului, cu brațele încrucișate:
— Of, Madalina, iar ai venit târziu! Am nevoie de ajutor să-mi car cumpărăturile. Știi că mă dor genunchii.
Nu am putut refuza. M-am simțit vinovată doar la gândul că aș putea spune „nu”.

Sora mea râde amar:
— Poate ar trebui să-i spui direct că te deranjează.
— Și dacă se supără? Dacă mă vorbește de rău la restul vecinilor? Știi cum e lumea pe aici…

Adevărul e că nu mă tem doar de Rodica, ci și de privirile celorlalți din bloc. De fiecare dată când trec pe lângă tanti Florica sau nea Vasile, simt că mă judecă dacă nu sunt „de gașcă”, dacă nu ajut sau nu particip la micile lor ritualuri de vecinătate.

Într-o duminică dimineață, când încercam să dorm mai mult după o săptămână grea la birou, Rodica a bătut insistent la ușă:
— Madalinaaa! Deschide! Am nevoie urgent de mixerul tău!
M-am ridicat bombănind și i l-am dat. După două zile încă nu-l primisem înapoi.

Am început să evit să ies pe hol. Îmi țineam respirația când urcam scările, sperând să nu mă întâlnesc cu ea. Dar Rodica era mereu acolo: „Hai la cafea! Hai să mă ajuți cu televizorul! Hai să-mi iei medicamentele!”

Într-o seară, după ce i-am dus iar cumpărăturile și am ascultat povestea despre fiul ei care nu o mai vizitează, m-am prăbușit pe canapea și am izbucnit în plâns. Mara m-a găsit așa și m-a luat în brațe:
— Nu poți trăi așa mereu pentru alții. Ai dreptul la liniștea ta.

Dar cum să-i spun asta unei femei care pare atât de singură? Cum să nu mă simt vinovată când știu că părinții mei m-au crescut să fiu bună cu toată lumea?

Într-o zi, după ce Rodica mi-a cerut să-i gătesc ceva „că nu mai are chef”, am decis că trebuie să pun capăt. Am respirat adânc și i-am spus:
— Rodica, îmi pare rău, dar nu pot mereu să te ajut. Și eu am problemele mele.
Ea s-a uitat lung la mine, cu ochii umezi:
— Așa sunteți voi tinerii… egoiști… Pe vremea mea ne ajutam unii pe alții.
Am simțit un nod în gât. M-am simțit ca ultimul om.

A doua zi am găsit-o pe scara blocului vorbind cu vecinii. Când am trecut pe lângă ei, s-au oprit din vorbă și m-au privit lung. Am intrat în apartament tremurând.

Seara aceea a fost cea mai grea. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău. Dacă nu cumva lumea asta nu mai are loc pentru bunătate sau dacă bunătatea nu ar trebui să fie niciodată o obligație.

Au trecut câteva zile în care Rodica nu mi-a mai bătut la ușă. M-am simțit ușurată, dar și vinovată. Mara mi-a spus:
— Ai făcut ce trebuia. Nu poți trăi viața altora.

Dar liniștea aceea nouă era ciudată. M-am întrebat dacă nu cumva am pierdut ceva important: sentimentul de comunitate, de apartenență. Sau poate doar am învățat să-mi apăr granițele.

Acum stau la fereastră și privesc blocul vechi din față. Mă gândesc la părinții mei care au muncit o viață ca eu să am acest apartament și la cât de greu e uneori să fii „om bun” fără să te pierzi pe tine.

Oare unde se termină bunătatea și unde începe sacrificiul inutil? Voi cum ați fi procedat? Ați fi avut curajul să spuneți „nu” sau ați fi continuat să vă sacrificați liniștea pentru ceilalți?