Sacrificiul unei mame: Povestea Mariei și a alegerilor care ne-au despărțit

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să te văd cum te chinui pentru noi! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce Maria, mama mea, spăla vasele cu mâinile crăpate de la detergentul ieftin. Ioana, sora mea mai mică, stătea în colțul bucătăriei, cu ochii mari și umezi, ascultând fiecare cuvânt.

Maria s-a oprit din spălat și s-a uitat la mine. Avea cearcăne adânci și părul prins într-un coc dezordonat. — Nu fac decât ce trebuie, Ana. Nu vreau să vă lipsească nimic. Tata nu mai e aici. Cine altcineva să aibă grijă de voi?

Asta era realitatea noastră de când tata plecase cu altă femeie, lăsând-o pe mama cu două fete și un apartament cu două camere în Militari. Aveam 16 ani atunci și simțeam că lumea se prăbușește peste noi. Mama nu lucrase niciodată înainte de divorț. Fusese casnică, mereu acasă, mereu la dispoziția noastră. Dar după ce tata a plecat, a trebuit să se angajeze la o fabrică de confecții. Salariul era mic, programul lung și oboseala cruntă.

În fiecare dimineață o vedeam cum își pune hainele ieftine și pleacă pe întuneric. Seara venea acasă târziu, aducând pâine caldă și uneori o ciocolată pentru Ioana. Încerca să compenseze lipsa tatălui cu mici bucurii, dar eu vedeam cât de greu îi era.

— Ana, trebuie să înveți bine. Doar așa poți avea o viață mai bună decât a mea, îmi spunea mereu.

Dar eu nu voiam doar să învăț. Voiam să fiu adolescentă ca toți ceilalți. Să ies în oraș, să râd cu prietenele mele, să nu mă gândesc la facturi sau la ce vom mânca mâine.

Într-o zi, când am venit acasă de la liceu, am găsit-o pe mama plângând în baie. Ușa era întredeschisă și am auzit-o șoptind: — Doamne, dă-mi putere să nu cedez…

Am simțit atunci un amestec de furie și vinovăție. De ce trebuia să sufere atât? De ce tata nu ne mai căuta deloc? De ce eu nu puteam face nimic?

Apoi a venit vestea care ne-a schimbat viața: mama primise o ofertă să plece la muncă în Italia, ca menajeră. O vecină îi spusese că acolo poate câștiga de trei ori mai mult decât aici. Era șansa ei să ne ofere tot ce nu avusesem niciodată.

— O să plec pentru voi. O să strâng bani și o să vă fac viața mai ușoară. Doar câțiva ani… promitea ea cu ochii plini de lacrimi.

Ioana a început să plângă: — Nu vreau să pleci! Nu vreau să rămânem singure!

Eu am tăcut. În adâncul sufletului meu eram furioasă. Simțeam că ne abandonează și că tot ce voiam era să fim împreună, nu să avem bani.

Mama a plecat într-o dimineață friguroasă de februarie. Ne-a lăsat în grija bunicii din partea ei și ne suna în fiecare seară pe WhatsApp. Primeam pachete cu dulciuri italienești și haine frumoase, dar casa era goală fără ea.

Anii au trecut greu. Eu am terminat liceul cu note bune și am intrat la facultate la Litere. Ioana s-a retras tot mai mult în ea însăși, devenind tăcută și retrasă. Bunica era bătrână și bolnavă; eu am devenit brusc adultul casei.

Mama trimitea bani regulat și ne spunea mereu: — Încă puțin și mă întorc acasă!

Dar timpul trecea și ea nu venea. În Italia găsise o altă lume: muncă grea, dar și oameni care o respectau mai mult decât fusese vreodată respectată aici. Într-o zi mi-a spus la telefon:

— Ana, poate ar trebui să veniți voi aici… Aici e altfel. Poate vă va fi mai bine.

M-am enervat:
— Noi suntem acasă aici! Tu ai ales să pleci! Noi n-am vrut asta!

A urmat o tăcere lungă la telefon. Am simțit că am rănit-o profund, dar nu puteam să-mi reprim furia.

Ioana a început să chiulească de la școală. Apoi am aflat că se apucase de fumat și ieșea cu un băiat mai mare care nu-mi inspira deloc încredere. Am încercat să vorbesc cu mama despre asta, dar ea era prea departe ca să poată face ceva concret.

Într-o seară, Ioana a venit acasă bătută. Am sunat-o pe mama plângând:
— Uite ce se întâmplă când nu ești aici! Ai plecat ca să ne fie bine, dar uite unde am ajuns!

Mama a venit acasă după trei zile de drum cu autocarul. Era slabă, obosită și cu ochii roșii de plâns. Ne-a strâns pe amândouă în brațe:
— Iertați-mă… Am vrut doar să vă fie bine…

Dar răul fusese deja făcut. Eu eram plină de resentimente; Ioana era pierdută între două lumi.

Au trecut ani până când am reușit să vorbim deschis despre tot ce s-a întâmplat. Mama încă muncește din greu; Ioana încearcă să-și găsească drumul; eu sunt profesoară acum și încerc să nu repet greșelile trecutului.

Uneori mă întreb: oare sacrificiul mamei a meritat? Sau ne-am trădat unii pe alții fără să vrem? Poate că dragostea nu e întotdeauna suficientă ca să țină o familie unită… Ce credeți voi?