Despărțirea care m-a învățat să trăiesc: Povestea mea cu Vlad

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu mereu cea care cedează! vocea mea a spart liniștea din sufrageria mică, luminată doar de becul galben de pe hol. Ploua cu găleata afară, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare. Vlad stătea pe canapea, cu mâinile strânse în poală, evitând să mă privească.

— Nu înțeleg de ce trebuie să dramatizăm, Irina. Ești obosită, atât. O să treacă, ca de fiecare dată, a murmurat el, fără vlagă.

M-am ridicat brusc, simțind cum inima îmi bate în tâmple. De trei ani eram împreună. Ne-am cunoscut la ziua Mariei, colega mea de la facultate. Vlad era tipul acela liniștit, cu ochi verzi și zâmbet cald, care știa să asculte și să spună glume la momentul potrivit. M-a cucerit cu răbdarea lui, cu felul în care îmi aducea ceai când eram răcită și cu modul în care mă făcea să râd când totul părea pierdut.

Dar viața nu e doar despre râsete și ceaiuri calde. După ce am terminat facultatea de Litere din Cluj, am primit o ofertă de muncă la o editură din București. Era visul meu din liceu. Vlad însă nu voia să plece din Cluj. Avea jobul lui la IT, prietenii lui, părinții aproape. Am început să fac naveta, săptămâni întregi pe drumuri, între două orașe și două vieți. La început a fost greu, apoi a devenit insuportabil.

— Irina, nu putem trăi mereu pe drumuri! Nu vezi că ne pierdem? mi-a spus el într-o seară, când încercam să-i explic cât de mult îmi place noul meu job.

— Și ce vrei să fac? Să renunț la tot pentru tine? am izbucnit atunci.

— Nu la tot. Doar la București. Rămâi aici cu mine. Găsești tu ceva și în Cluj.

Am tăcut mult timp după acea discuție. M-am simțit vinovată că nu pot fi ca alte fete care ar fi ales dragostea fără să clipească. Dar eu nu eram așa. Simțeam că dacă renunț la visul meu, o parte din mine va muri încet.

Mama îmi spunea mereu:

— Irina, dragostea cere sacrificii. Dar nu-ți sacrifica sufletul pentru nimeni.

Tata însă era de altă părere:

— Vlad e băiat bun, nu-l lăsa să-ți scape! Cariera vine și pleacă, dar omul potrivit rămâne.

M-am simțit prinsă între două lumi: una a visurilor mele și alta a așteptărilor celor din jur. Prietenele mele mă întrebau:

— Tu chiar crezi că poți avea totul? Dragoste și carieră?

Nu știam ce să răspund. Poate că nu poți avea totul. Poate că trebuie să alegi.

În acea seară ploioasă de noiembrie, când Vlad mi-a spus că dramatizez, am simțit că s-a rupt ceva în mine. Nu era prima dată când îmi minimiza sentimentele. De fiecare dată când îi spuneam cât de greu îmi este să fiu departe sau cât de mult îmi lipsește sprijinul lui, răspunsul era același: „O să treacă.”

Am început să mă întreb dacă nu cumva mă pierd pe mine încercând să-l păstrez pe el.

— Vlad, eu nu mai pot trăi așa. Simt că mă sufoc. Am nevoie să știu că mă susții, nu doar să-mi spui că o să treacă.

El s-a ridicat încet și m-a privit pentru prima dată în acea seară:

— Și eu simt că te pierd. Dar nu pot fi altcineva decât sunt.

Am plâns amândoi atunci. Fără țipete, fără reproșuri. Doar lacrimi amare pentru tot ce am construit și tot ce urma să pierdem.

A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat la București. Mama m-a sunat plângând:

— Irina, sigur faci bine? Nu te grăbești?

Tata a tăcut mult timp la telefon înainte să spună:

— Să nu uiți cine ești.

Au trecut luni de atunci. M-am aruncat cu capul înainte în muncă: manuscrise de corectat, ședințe interminabile, cafea băută pe fugă. Seara ajungeam acasă într-o garsonieră mică din Drumul Taberei și mă uitam la pozele cu Vlad pe telefon. Uneori îi scriam mesaje pe care nu le trimiteam niciodată.

Prietenii mei din București m-au scos la terase, la filme, au încercat să mă facă să uit. Dar nu poți uita ușor omul care ți-a fost acasă atâta timp.

Într-o zi l-am văzut pe Vlad online și mi-a trimis un mesaj simplu: „Ești bine?”

Am stat mult cu telefonul în mână înainte să-i răspund: „Încerc.”

Asta fac și acum: încerc să merg mai departe fără el. Încerc să cred că am făcut alegerea corectă pentru mine, chiar dacă doare al naibii de tare.

Uneori mă întreb: oare chiar trebuie să alegem între iubire și noi înșine? Sau există o cale în care putem fi întregi fără să pierdem tot ce iubim?