Între două lumi: Povestea unei familii destrămate de o iubire neașteptată

— Elena, trebuie să vorbim. Vocea lui Victor era tăioasă, iar ochii îi fugeau spre ușă, unde stătea o fată cu părul lung, castaniu, și ochii mari, speriați. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era duminică după-amiază, tocmai terminasem de pus masa pentru prânzul nostru obișnuit în familie. Mirosea a sarmale și a pâine caldă, dar în aer plutea ceva greu, apăsător.

— Cine este? am întrebat încet, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii.

— Ea este Ana. Are 22 de ani. O să locuiască cu noi o perioadă… și… vreau să o iau de soție.

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Victor avea 61 de ani. Eram împreună de 38 de ani, trecuserăm prin atâtea: lipsuri, bucurii, boala mamei mele, nașterea fiului nostru, Radu. Și acum, dintr-odată, totul părea un vis urât.

Ana stătea cu ochii în pământ. Am încercat să-i citesc pe chip dacă era constrânsă sau dacă era doar naivă. Nu părea nici una, nici alta. Era doar pierdută.

— Glumești, nu-i așa? am întrebat cu un firicel de speranță.

Victor a dat din cap. — Nu glumesc. O iubesc. Și ea mă iubește. Știu că e greu de înțeles, dar vreau să fiu fericit. Mi-am dat seama că viața e scurtă și nu mai vreau să trăiesc cu regrete.

Am izbucnit în plâns. — Și eu? Și Radu? Familia noastră?

Victor s-a uitat la mine cu o tristețe pe care nu i-o mai văzusem niciodată. — Nu vreau să vă pierd. Dar nu pot trăi fără ea.

A urmat o perioadă de coșmar. Radu a venit acasă în acea seară și a făcut scandal.

— Tata, ai înnebunit? Ai putea să-i fii bunic! Cum poți să faci asta mamei?

Victor a ridicat din umeri. — Nu poți controla pe cine iubești.

Radu a plecat trântind ușa. Eu am rămas singură în bucătărie, cu Ana care încerca să mă ajute la strânsul mesei.

— Îmi pare rău… nu vreau să vă fac rău, a șoptit ea.

— Atunci de ce ești aici? am întrebat-o cu voce stinsă.

A ridicat din umeri și a început să plângă. — N-am pe nimeni… Victor m-a ajutat când am avut nevoie… Nu știu ce să fac.

Zilele au trecut greu. Vecinii au început să vorbească. Prietenele mele mă sunau să mă întrebe dacă e adevărat ce se spune despre Victor și fata aceea tânără care îi putea fi fiică.

— Elena, nu poți accepta așa ceva! Trebuie să-l dai afară! îmi spunea Mariana, cea mai bună prietenă a mea.

Dar nu era atât de simplu. Casa era pe numele lui Victor. Eu nu aveam unde să mă duc. Radu era plecat la facultate la Cluj și nu voiam să-l împovărez cu problemele mele.

Într-o seară, după ce Ana s-a retras în camera ei (camera lui Radu), l-am confruntat pe Victor.

— De ce ai ales-o pe ea? Ce are ea și nu am eu?

Victor a oftat adânc. — Nu e vorba că tu nu ai ceva… E altceva. Cu tine am construit o viață, dar cu ea simt că trăiesc din nou. Mă face să mă simt tânăr.

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine acum?

— Ești mama copilului meu. Ești familia mea. Dar nu mai pot trăi doar din datorie sau obișnuință.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit în curte și am plâns până n-am mai avut lacrimi.

Într-o zi, Ana a venit la mine cu ochii roșii de plâns.

— Elena… vreau să plec. Nu pot trăi așa. Toată lumea mă urăște. Nici eu nu știu dacă îl iubesc pe Victor sau doar sunt recunoscătoare că m-a ajutat când eram la pământ.

Am privit-o lung. Era doar un copil rătăcit într-o lume prea dură pentru ea.

— Fugi cât mai poți, Ana… Nu-ți distruge viața pentru o iluzie.

A doua zi dimineață, Ana nu mai era. Victor a căzut într-o depresie adâncă. Nu vorbea cu nimeni, nu mânca, nu ieșea din cameră.

Radu s-a întors acasă pentru câteva zile și l-a găsit pe tatăl lui într-o stare jalnică.

— Tata… ai distrus tot pentru ceva ce nici măcar nu era real! Ai pierdut-o pe mama, ai pierdut respectul meu… Pentru ce?

Victor nu a răspuns nimic. Eu am început să-mi reconstruiesc viața încet-încet. Am găsit un job la o florărie din oraș și am început să ies mai des cu prietenele mele.

Dar rana rămâne deschisă. Seara, când mă pun în patul gol, mă întreb: oare cât valorează o viață construită împreună față de o pasiune trecătoare? Oare putem ierta orice în numele iubirii?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Poate există iertare după o astfel de trădare sau unele răni nu se vindecă niciodată?