Umbre peste ferestrele copilăriei: Povestea lui Rareș

— Nu mai vreau să stau aici! Am urlat cât m-au ținut plămânii, cu ochii înlăcrimați, privind spre mama care încerca să mă liniștească. Era a treia săptămână de când eram internat la Spitalul de Copii din Cluj, iar pereții aceia albi, mirosul de dezinfectant și sunetul perfuziei care picura încet mă făceau să simt că nu mai pot respira. Aveam doar opt ani, dar boala asta — gastroenterită severă, spuneau medicii — mă făcuse să mă simt bătrân și obosit.

Mama, Lidia, își mușca buzele ca să nu plângă. Tata, Doru, nu mai venea decât rar. Îl auzeam seara, când vorbea la telefon cu mama pe hol: „Nu mai pot, Lidia! Nu pot să-l văd așa. Parcă nu mai e copilul nostru.”

Într-o zi, când soarele abia pătrundea printre jaluzelele murdare, am auzit-o pe mama șoptind asistentei: „Nu mai mănâncă nimic. Nu mai vrea nici să vorbească. Ce să fac?”

— Rareș, vrei să-ți pun melodia ta preferată? a întrebat ea cu voce stinsă.

Am dat din cap că da. Era singurul lucru care mă făcea să uit unde sunt: „Vara nu dorm” de la Connect-R. Când începea refrenul, uitam de branulă, uitam de stomacul care mă durea și de ochii triști ai mamei. Dansam pe pat, cât puteam, cu perfuzia legată de mână. Uneori asistentele râdeau și spuneau: „Uite-l pe micul artist!”

Dar tata nu râdea niciodată. Într-o seară, când a venit la spital, a stat pe scaunul de lângă pat și s-a uitat la mine ca la un străin.

— De ce nu te faci bine odată? a spus el brusc. Parcă ar fi fost vina mea că nu mă vindecam.

Mama a izbucnit în plâns și a ieșit pe hol. Eu am rămas cu tata, care se uita la mine cu ochii goi.

— Știi că trebuie să fii puternic, nu? Că altfel… nu știu ce ne facem.

Nu am răspuns. M-am întors cu fața la perete și am început să fredonez încet melodia mea.

Zilele treceau greu. În salon erau alți copii: Ilinca, care avea leucemie și era mereu palidă; Vlad, care nu vorbea deloc; și Maria, care râdea mereu, chiar dacă avea ghips la picior. Ne jucam cu ce aveam: piese de lego rupte, o păpușă fără cap, niște creioane tocite. Dar cel mai mult îmi plăcea când venea doamna psiholog, doamna Anca.

— Rareș, hai să desenăm cum te simți azi!

Am desenat un soare cu lacrimi. Ea s-a uitat lung la mine.

— Știi că e normal să-ți fie frică? Dar frica nu trebuie să fie toată viața ta.

Am dat din umeri. Nu știam ce să spun. Mi-era dor de casă, de camera mea cu posterele cu fotbaliști și de mirosul de plăcintă cu mere pe care o făcea bunica.

Într-o noapte am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu bunica:

— Doru nu mai rezistă. Zice că nu mai poate veni la spital. Că-l doare prea tare să-l vadă pe Rareș așa… Eu nu știu cum să-l ajut pe Rareș dacă Doru se retrage așa…

Am simțit atunci că boala mea nu era doar a mea. Era ca o umbră care se lățea peste toată familia.

Într-o zi, tata n-a mai venit deloc. Mama a încercat să-mi explice:

— Tati are nevoie de timp să-și revină. Nu e vina ta.

Dar eu știam adevărul: boala mea îi despărțise. Tata nu știa cum să lupte cu frica și neputința.

Au urmat zile în care am refuzat să vorbesc cu oricine. Doar muzica mă mai ținea la suprafață. Când asistentele intrau în salon și vedeau că dansez încet pe pat, zâmbeau trist.

— Ești tare curajos, Rareș! spunea una dintre ele.

Dar eu nu mă simțeam curajos. Mă simțeam singur.

Într-o dimineață, după o noapte grea cu febră mare, mama mi-a adus o scrisoare de la tata:

„Rareș,

Îmi pare rău că nu pot fi acolo cu tine acum. Sunt slab și mi-e frică. Dar te iubesc și sper să te faci bine curând. Să nu renunți la muzica ta! Ea te va ajuta mereu.

Tati”

Am plâns mult atunci. Mama m-a ținut în brațe și mi-a spus:

— Știi ce? Hai să dansăm împreună!

Și am dansat amândoi în salonul acela mic, printre perfuzii și paturi reci. Pentru prima dată după mult timp am simțit că nu sunt singur.

După încă două săptămâni am început să mă simt mai bine. Doctorii au spus că pot merge acasă curând dacă analizele ies bine. Dar acasă nu mai era ca înainte: tata era tot mai absent, iar mama obosită și tristă.

Într-o seară am prins-o pe mama plângând în bucătărie.

— De ce plângi?

— Pentru că mi-e dor de familia noastră veselă… Dar tu ești aici și asta contează cel mai mult!

Am mers la tata în dormitor și l-am întrebat:

— Tati, tu mă mai iubești?

El s-a uitat la mine lung și m-a luat în brațe fără să spună nimic. Am simțit că poate încă există speranță pentru noi.

Anii au trecut. Boala a rămas o amintire dureroasă, dar muzica încă mă salvează când mi-e greu. Familia noastră nu s-a mai întors niciodată la ce era înainte — tata a plecat într-un final — dar eu am învățat că uneori trebuie să găsești lumină chiar și atunci când totul pare pierdut.

Mă întreb adesea: oare câți copii ca mine își pierd copilăria printre pereții reci ai spitalelor? Și câte familii se destramă sub povara suferinței unui copil? Poate dacă am vorbi mai mult despre asta, am găsi împreună puterea de a merge mai departe.