„Ajung acasă și îmi dai bebelușul: Ce ai făcut toată ziua?” se întreabă Andrei

Pe măsură ce ușa din față scârțâia deschizându-se, Andrei pășea în haosul familiar al casei sale după o lungă zi la birou. Jucăriile erau împrăștiate pe podeaua sufrageriei, iar în fundal se auzea sunetul slab al unui desen animat pentru copii. Maria, soția lui, privea în sus de pe canapea, unde îl alăpta pe fiul lor de șase luni, Mihai.

„În sfârșit ai ajuns acasă,” oftă Maria, vocea ei fiind un amestec de ușurare și epuizare. „Ia-l, e rândul tău,” spuse ea, plasându-l pe bebelușul somnoros în brațele lui Andrei.

Andrei, deja copleșit, nu și-a putut ascunde frustrarea. „Ce anume ai făcut toată ziua?” întrebă el, tonul său fiind mai acuzator decât intenționa.

Ochii obosiți ai Mariei s-au întâlnit cu ai lui. „Am avut grijă de Mihai,” răspunse ea tăios. „Nu e atât de simplu pe cât pare. Poate ar trebui să încerci și tu.”

Remarca a atins un punct sensibil. „Bine, de ce nu ne schimbăm locurile mâine? Tu mergi la muncă, iar eu rămân acasă cu el. Vom vedea cât de greu este,” replică Andrei.

A doua zi dimineața, Maria a plecat spre biroul lui Andrei, cu un amestec de aprehensiune și entuziasm în pași. Andrei, între timp, se simțea încrezător pe măsură ce îi spunea la revedere. Cât de greu putea fi?

Dimineața a început destul de lin. Mihai era vesel și jucaus, iar Andrei se simțea că are totul sub control. A reușit chiar să spele vasele de la micul dejun și să pună o mașină de rufe la spălat. Dar pe măsură ce orele treceau, Mihai devenea tot mai agitat. Plânsetele lui deveneau mai puternice și cererile lui mai frecvente.

La prânz, Andrei era epuizat. Mihai refuza să doarmă, rufele uitate acum miroseau a mucegai, iar prânzul a fost o serie de piureuri respinse și lapte vărsat. Casa, ordonată dimineața, arăta acum ca un câmp de bătălie.

Andrei se uita la ceas la fiecare câteva minute, numărând orele până când Maria se va întoarce. A încercat totul pentru a-l liniști pe Mihai – jucării, cântece, o plimbare în jurul blocului – dar nimic nu funcționa pentru mult timp. Epuizarea își făcea simțită prezența, iar răbdarea lui Andrei se subția.

Când Maria a intrat în sfârșit pe ușă seara, l-a găsit pe Andrei așezat pe podea, ținându-l pe Mihai plângând, amândoi acoperiți cu ce părea a fi piure de morcov. Casa era în dezordine, iar Andrei a privit-o cu o expresie de înfrângere.

„Nu pot face asta,” a recunoscut el, vocea i se frângea. „Nu aveam idee cât de greu era.”

Maria l-a luat pe Mihai în brațe, fața ei devenind mai blândă pe măsură ce îl legăna ușor. „E greu, nu-i așa?” a spus ea, nu ca un reproș, ci ca o simplă recunoaștere a realității ei zilnice.

Andrei a dat din cap, aroganța lui anterioară înlocuită de un nou respect pentru ceea ce făcea Maria în fiecare zi. „Îmi pare rău,” a murmurat el. „Pur și simplu nu înțelegeam.”

Maria a zâmbit slab, epuizată de ziua ei la birou, care nu fusese nici ea ușoară. „Hai să încercăm să ne ajutăm mai mult unul pe altul,” a sugerat ea.

Andrei a fost de acord, dar tensiunea dintre ei nu s-a risipit în acea noapte. Amândoi se întrebau dacă o singură zi putea schimba cu adevărat ceva sau dacă resentimentele acumulate din eforturi nerecunoscute și lupte nespuse erau prea adânci pentru a fi reparate.