Umbra din spatele gardului: Povestea mea cu Lillian

— Lillian! Nu! am strigat cât m-au ținut plămânii, văzând-o pe cățelușa mea albă, cu pete cafenii, cum ronțăia ceva ascuns sub tufa de liliac. M-am repezit spre ea, smulgându-i din gură bucata de carne suspectă. Mirosul înțepător de chimicale mi-a invadat nările. Mâinile îmi tremurau. Pe asfalt, lângă gard, am zărit un bilețel mototolit: „Ține-ți câinele în curte, altfel data viitoare nu scapă.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Lillian mă privea cu ochii ei mari, nevinovați, fără să știe ce pericol tocmai ocolise. Am fugit cu ea în brațe spre mașină, ignorând privirile vecinilor care ieșiseră la porți, curioși de agitația mea. Pe drum spre veterinar, inima îmi bătea nebunește. „Doamne, să nu fie prea târziu!”

La cabinet, doctorul Mihai a preluat-o imediat. — Ce s-a întâmplat? m-a întrebat scurt.

— Cred că a mâncat ceva otrăvit… cineva i-a lăsat intenționat mâncare cu otravă în fața porții! am izbucnit printre lacrimi.

Mihai a dat din cap grav și a început să-i facă spălături gastrice. Am rămas pe hol, cu pumnii strânși și ochii fixați pe ușa albă. În minte îmi răsunau cuvintele de pe bilet. Cine ar putea fi atât de crud? De ce? Lillian nu deranja pe nimeni. Da, mai lătra la poartă când trecea cineva, dar era sufletul meu, singura mea alinare după divorțul de anul trecut.

După o oră care mi s-a părut o veșnicie, Mihai a ieșit și mi-a spus că Lillian va supraviețui. — A avut noroc că ai ajuns repede. Dar trebuie să fii atentă… cineva chiar a vrut să-i facă rău.

Am dus-o acasă pe Lillian, încă amețită, și am încuiat poarta cu două lacăte. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca un animal prins în capcană, ascultând fiecare zgomot de afară. Cine mă urăște atât de mult? Să fie doamna Stanciu, care mereu se plânge că Lillian latră prea tare? Sau poate domnul Ionescu, care a zis odată că „animalele n-au ce căuta printre oameni”? Sau poate cineva pe care nici nu-l bănuiesc?

A doua zi am mers la poliție cu biletul și bucata de carne rămasă. Agentul Popescu m-a privit cu o oboseală resemnată: — Doamnă, cazuri din astea avem mereu… Dar fără martori sau camere de supraveghere e greu să facem ceva.

— Dar dacă data viitoare nu scapă? Dacă atacatorul face rău unui copil? am izbucnit eu.

— O să patrulăm mai des prin zonă, mi-a răspuns sec.

Am plecat acasă cu un gust amar. În acele zile am început să privesc altfel oamenii din jurul meu. Fiecare vecin mi se părea suspect. Am încercat să vorbesc cu doamna Stanciu:

— Ați văzut pe cineva ieri seară la poarta mea?

— Nu mă interesează ce faceți dumneavoastră cu câinele! Să-l țineți în curte! a răspuns tăios.

M-am simțit tot mai izolată. Prietenele mele râdeau amar: — Adeline, la țară e și mai rău! La oraș măcar ai poliție…

Dar eu nu voiam să mă resemnez. Într-o seară am stat la pândă la fereastră. Pe la miezul nopții am văzut o umbră mișcându-se lângă gard. Am ieșit în fugă cu telefonul pregătit să filmez.

— Cine e acolo?!

Umbra s-a speriat și a fugit printre blocuri. Am reușit doar să surprind o siluetă slab luminată de felinar. Am dus filmarea la poliție, dar agentul Popescu a dat din umeri: — Nu se vede clar fața…

În zilele următoare am început să primesc priviri ciudate pe stradă. Unii vecini mă evitau, alții șușoteau când treceam pe lângă ei. Mama m-a sunat speriată:

— Adeline, nu te pune cu oamenii răi! Poate ar trebui să dai câinele cuiva la țară…

— Niciodată! Lillian e familia mea!

Dar presiunea creștea. Într-o dimineață am găsit poarta stropită cu vopsea roșie și un alt bilet: „Ți-am spus să scapi de câine!”

Am simțit cum mă sufoc de frică și furie. Am început să mă gândesc serios să mă mut. Dar unde? Sufletul meu era legat de casa asta, de amintirile cu tata care plantase liliacul din curte.

Într-o zi am decis să merg la ședința asociației de proprietari. Am povestit totul în fața tuturor:

— Cineva încearcă să-mi omoare câinele! Dacă aveți ceva cu mine, spuneți-mi în față!

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Doamna Stanciu a ridicat ochii din pământ:

— Poate dacă n-ar mai lătra noaptea…

— Dar asta nu justifică otrava! a intervenit nea Vasile, bătrânul de la parter.

Discuția s-a încins. Unii au zis că animalele n-au ce căuta printre blocuri, alții mi-au luat apărarea. Am plecat acasă plângând, dar și cu o urmă de speranță: cel puțin nu mai eram singură.

În următoarele zile am observat că patrula poliției trecea mai des pe stradă. Un vecin necunoscut mi-a lăsat la ușă o pungă cu biscuiți pentru Lillian și un bilet: „Nu toți suntem răi.”

Lillian s-a însănătoșit complet. Eu însă am rămas cu o rană adâncă în suflet: frica aceea mută că oricând cineva poate lovi din umbră.

Uneori mă întreb: cât de mult ne cunoaștem vecinii? Cât de ușor poate răutatea să se strecoare printre noi? Și dacă nu luptăm pentru cei pe care îi iubim, cine o va face?