Casa bunicii nu mai există: Povestea unei familii destrămate de lăcomie

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Ilinca! Vocea bunicii răsuna spart în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi erau umezi, dar nu plângea. Nu încă. Ilinca, verișoara mea, stătea cu brațele încrucișate, cu privirea rece, de parcă nu ar fi fost vorba despre propria ei bunică.

— Bunico, nu e vina mea că ai ajuns să nu te mai descurci cu banii. Eu doar încerc să te ajut să iei o decizie mai bună pentru toți. Apartamentul ăsta e prea mare pentru tine, a spus ea, fără să clipească.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eram acolo, martor la o scenă pe care nu mi-aș fi imaginat-o niciodată. Bunica noastră, Maria, femeia care ne crescuse pe amândoi cu atâta dragoste și răbdare, era acum tratată ca o povară. Nu știam ce să spun. M-am uitat la mama, care își mușca buza și se uita în gol.

A doua zi, bunica a dispărut. A lăsat doar un bilet: „Nu vreau să fiu motiv de ceartă. Am vândut apartamentul. Nu mă căutați.”

Am alergat la mama acasă, cu biletul în mână. — Ce facem? Unde poate fi? Mama a început să plângă în hohote. — Nu știu, Ana… Nu știu… Totul e vina mea! Poate dacă nu aș fi lăsat-o pe Ilinca să se bage în treburile astea…

Ilinca nu a părut afectată. — A făcut ce a vrut. E adultă. Poate să stea la un azil sau să-și ia o garsonieră undeva la periferie. Oricum nu mai avea rost să țină apartamentul ăla mare.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls rădăcinile din pământ. Apartamentul bunicii era locul copilăriei mele: mirosul de cozonac, sunetul radioului vechi, poveștile spuse la lumina veiozei. Cum putea cineva să renunțe atât de ușor la toate astea?

Am început s-o caut pe bunica. Am sunat toate rudele, am întrebat vecinii, am mers chiar și la biserica unde mergea duminica. Nimeni nu știa nimic. Într-o zi, am primit un telefon de la un număr necunoscut.

— Ana? Sunt eu, bunica… Vocea ei era stinsă, dar totuși caldă. — Sunt bine, să nu-ți faci griji. Am găsit o cameră la o doamnă bătrână din cartierul Rahova. Nu vreau să vă mai deranjez.

— Bunico, te rog, lasă-mă să vin la tine! Nu poți sta acolo singură!

— Nu sunt singură, Ana. Sunt cu amintirile mele. Și cu liniștea pe care n-am mai avut-o de mult.

Am simțit un nod în gât. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese familia noastră să se destrame pentru niște metri pătrați și niște bani?

Mama a încercat s-o convingă să se întoarcă acasă la noi. — Mamă, te rog! Nu poți sta acolo! Dar bunica a refuzat politicos.

— Nu vreau să fiu motiv de ceartă între voi. Vreau doar pace.

Ilinca a continuat să-și vadă de viață ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A început să vorbească despre ce va face cu partea ei din moștenire când va veni vremea. — Poate îmi iau o mașină nouă sau investesc într-un apartament mai aproape de centru…

M-am certat cu ea într-o zi, pe holul blocului:

— Cum poți fi atât de rece? Ești conștientă că ai alungat-o pe bunica din propria casă?

— Ana, nu dramatiza! Fiecare trebuie să-și vadă interesul. Viața e grea pentru toți.

Am simțit că mă sufoc de furie și neputință.

Timpul a trecut greu. Bunica s-a retras tot mai mult în lumea ei mică și liniștită. Mergeam la ea cât de des puteam, îi duceam prăjituri și flori. Îmi povestea despre tinerețea ei, despre cum a crescut-o viața după război, despre cât de mult a muncit pentru fiecare lucru din casa aia pe care acum o pierduse.

— Știi, Ana… Niciodată nu m-am gândit că bătrânețea o să fie atât de singură. Credeam că familia e tot ce contează… Dar uneori familia te rănește cel mai tare.

Într-o seară am găsit-o plângând încet pe marginea patului.

— Mi-e dor de casa mea… Dar mai mult mi-e dor de voi toți împreună.

Nu am știut ce să-i spun. Am luat-o în brațe și am plâns împreună.

Acum stau și mă întreb: oare chiar merită banii liniștea sufletului? Oare putem repara vreodată ceea ce s-a rupt între noi? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?