Umbra unui Tată Plecat: Povestea Mea despre Răni Nevindecate și Căutarea Iertării

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc așa!
Vocea tatălui meu răsuna prin bucătăria mică, spartă de ecoul farfuriilor care tremurau pe masă. Mama, cu ochii roșii de plâns, îl privea ca și cum ar fi încercat să-l țină pe loc doar cu privirea. Eu stăteam în prag, cu mâinile strânse în pumni, simțind cum aerul din casă devine tot mai greu. Aveam douăzeci și unu de ani și, pentru prima dată, mi-am dat seama că adulții nu sunt invincibili.

— Dacă vrei să pleci, pleacă! Dar să nu te mai întorci până nu știi ce vrei! a spus mama, cu vocea tremurândă, dar hotărâtă.

A doua zi dimineață, tata nu mai era. Camera lui mirosea a aftershave și a gol. Pe noptieră rămăsese ceasul lui vechi, ca o promisiune că poate se va întoarce. Dar zilele au trecut, apoi săptămânile, și nimic nu s-a schimbat. Mama mergea la serviciu ca un robot, iar eu încercam să-mi văd de facultate, dar nu puteam să mă concentrez. Prietenii mă întrebau ce s-a întâmplat, dar nu aveam curajul să le spun adevărul: tata ne-a părăsit.

Într-o seară, când m-am întors acasă mai devreme, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie, cu capul pe masă. M-am apropiat încet.

— Mamă… ești bine?

— Nu sunt bine, Vlad. Nu sunt bine deloc. Nu știu ce să fac. Oare am greșit eu cu ceva?

Mi-am mușcat buza. Simțeam furie față de tata, dar și față de mama. De ce l-a lăsat să plece? De ce nu a încercat mai mult? Dar apoi mi-am dat seama că nici eu nu făcusem nimic. Doar am privit cum totul se destramă.

Au trecut luni de zile. Tata nu a sunat decât o dată, de Crăciun. A întrebat dacă suntem bine. Mama i-a răspuns sec:

— Suntem bine fără tine.

Eu nu am avut curajul să vorbesc cu el. Îl uram pentru că ne-a abandonat, dar îmi era dor de el. Îmi aminteam serile când mergeam împreună la pescuit pe Olt sau când mă învăța să schimb roata la Dacia noastră veche. Cum poate un om să uite totul atât de ușor?

Într-o zi, am găsit o scrisoare pe masa din sufragerie. Era de la tata:

„Vlad,

Știu că te-am rănit. Știu că am rănit-o și pe mama ta. Dar nu mai puteam să trăiesc în minciună. Am nevoie de timp să-mi dau seama cine sunt și ce vreau. Nu te rog să mă ierți acum, dar sper ca într-o zi să înțelegi.”

Am rupt scrisoarea în două și am aruncat-o la gunoi. Dar cuvintele lui mi-au rămas în minte ca un ecou dureros.

Mama a început să vorbească tot mai puțin cu mine. Ne certam din orice: cine spală vasele, cine plătește facturile, cine merge la cumpărături. Casa noastră era plină de tăceri apăsătoare și reproșuri nerostite.

Într-o seară, după o ceartă urâtă despre bani, am izbucnit:

— Nu e vina mea că tata a plecat! Nu eu l-am alungat!

Mama s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost un străin.

— Știi ceva? Poate că niciunul dintre noi nu e vinovat… Poate că pur și simplu așa trebuia să fie.

Am ieșit din casă trântind ușa și am mers ore întregi prin orașul nostru mic din Oltenia. M-am oprit pe malul Oltului și am privit apa curgând liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat niciodată.

În următoarele luni am început să mă schimb. Am început să vorbesc cu un psiholog la facultate. Mi-a spus că e normal să simt furie, tristețe și confuzie. Că nu e vina mea că tata a plecat. Dar nimeni nu mi-a spus cum să umplu golul lăsat de el.

Într-o duminică dimineață, când mama făcea sarmale în bucătărie – pentru prima dată după mult timp – am intrat timid.

— Mamă… crezi că tata o să se întoarcă?

S-a oprit din tocat varza și m-a privit lung.

— Nu știu, Vlad. Poate că da, poate că nu. Dar noi trebuie să mergem mai departe.

Am simțit pentru prima dată că suntem doi oameni răniți care încearcă să se vindece împreună.

Au trecut șase luni de când tata a plecat. Nu s-a întors încă. Uneori îl visez noaptea: vine acasă cu sacoșa plină de mere și ne spune că totul va fi bine. Alteori îl urăsc pentru că ne-a lăsat singuri.

Dar cel mai greu este atunci când mă uit în oglindă și mă întreb: oare voi ajunge vreodată ca el? Oare voi putea ierta vreodată? Sau rănile astea vor rămâne mereu între noi?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător sau poate aveți un sfat pentru mine: Cum găsești puterea să ierți pe cineva care te-a rănit atât de tare? Și cum reconstruiești o familie din cioburi?