Când succesul te face să uiți de cei dragi: Povestea mea cu Vlad
— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu doar o umbră în casa asta! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el răspundea absent la un email pe telefon.
S-a uitat la mine ca și cum abia atunci și-ar fi dat seama că exist. Ochii lui căprui, odinioară plini de căldură, erau reci și obosiți. — Ce vrei să spui, Ana? Nu vezi cât muncesc? Totul fac pentru noi.
Dar nu mai era „noi” de mult. Era doar el și lumea lui nouă, plină de oameni importanți, evenimente mondene și promisiuni de succes. Eu eram Ana, soția care gătea, care avea grijă de copii și care îl aștepta seara cu masa caldă. Dar Vlad nu mai venea acasă decât târziu, uneori nici nu mă mai săruta pe frunte înainte să adoarmă.
Când ne-am cunoscut, eram doi studenți visători la Cluj. El făcea Dreptul, eu Literele. Îmi scria poezii pe șervețele în cafenele ieftine și îmi promitea că vom cuceri lumea împreună. Am crezut în el cu toată ființa mea. Am muncit amândoi din greu, dar când Vlad a primit postul la firma de avocatură din București, am lăsat totul și l-am urmat. Mi-am găsit un job la o editură mică, dar după ce am rămas însărcinată cu Ilinca, apoi cu Radu, am renunțat la carieră ca să mă dedic familiei.
Anii au trecut repede. Vlad a urcat tot mai sus. Îl vedeam la televizor, dând interviuri despre integritate și succes. Eu eram mândră de el, dar și tot mai singură. Prietenele mele mă întrebau dacă nu mi-e dor de viața profesională. Le răspundeam mereu că familia e tot ce contează. Dar adevărul era că mă simțeam invizibilă.
Într-o zi, am găsit o eșarfă străină în mașina lui Vlad. Am întrebat, iar el a râs: — E a unei colege, a uitat-o când am mers la o conferință. Nu fi geloasă fără motiv.
Am vrut să-l cred. Dar distanța dintre noi creștea cu fiecare zi. Copiii îl vedeau rar, iar eu devenisem expertă în a ascunde tristețea sub zâmbete obosite.
Apoi, într-o seară ploioasă de noiembrie, Vlad a venit acasă mai devreme decât de obicei. Era palid și avea ochii roșii. — Ana… trebuie să vorbim.
Mi-a spus că firma trece printr-un scandal uriaș. Un coleg apropiat fusese arestat pentru corupție și toată echipa era anchetată. Vlad risca să-și piardă tot ce construise.
— Am nevoie de tine acum mai mult ca oricând, Ana… Tu ești singura care nu m-a trădat niciodată.
Am simțit un nod în gât. Unde fusese el când eu aveam nevoie de el? Unde era Vlad când Ilinca a făcut febră mare și eu am stat trează trei nopți la rând? Unde era când Radu a plâns după el la serbarea de la grădiniță?
— Acum îți amintești că suntem căsătoriți? am întrebat încet, cu vocea spartă.
A tăcut mult timp. — Știu că am greșit… Am fost orbit de muncă și ambiție. Dar fără tine nu sunt nimic.
M-am uitat la el și am văzut pentru prima dată vulnerabilitatea pe care o ascunsese atâția ani sub masca succesului. Am vrut să-l îmbrățișez, dar ceva mă oprea.
În zilele care au urmat, Vlad a stat mai mult acasă. Încerca să recupereze timpul pierdut cu copiii, să mă ajute la treburi mărunte prin casă. Dar între noi era un zid invizibil.
Mama mea m-a sunat într-o seară: — Ana, nu te sacrifica iar pentru el dacă nu simți că merită. Ai dreptul să fii fericită.
M-am gândit mult la vorbele ei. Am început să merg la terapie. Să scriu din nou poezii, să ies cu prietenele mele vechi. Vlad mă privea cu teamă și speranță, ca un copil care nu știe dacă va primi iertare.
Într-o duminică dimineață, Ilinca m-a întrebat: — Mami, tu îl mai iubești pe tati?
Am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii. — Nu știu încă, puiule… Dar știu că merit să fiu văzută și iubită pentru cine sunt.
Vlad a venit lângă mine și mi-a luat mâna în palma lui tremurândă: — Ana, pot să repar totul? Sau e prea târziu?
Nu i-am răspuns atunci. Poate nici acum nu am răspunsul complet. Dar știu că povestea noastră nu e doar despre trădare sau iertare, ci despre curajul de a ne regăsi pe noi înșine după ce am fost uitați de cei pe care îi iubim cel mai mult.
Oare câți dintre noi ne pierdem pe drum pentru a-i susține pe ceilalți? Și câți avem curajul să cerem să fim văzuți din nou?