Casa visurilor noastre: Împrumutul care ne-a despărțit

— Nu mai suport să stăm cu chirie, Cătălin! Am 34 de ani și încă împachetăm cutii la fiecare doi ani. Nu vezi că nu avem niciodată liniște? am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă de oboseală și frustrare.

Cătălin s-a uitat la mine peste marginea ziarului, cu acea privire calmă care mă irita și mă liniștea în același timp. — Nu vreau să fim sclavii băncilor, Irina. Nu vreau să ne vândă casa pentru o rată neplătită. Știi ce s-a întâmplat cu ai mei…

Știam. Știam prea bine povestea părinților lui, evacuați în anii ’90 dintr-un apartament modest din Drumul Taberei. Dar eu nu eram mama lui, iar vremurile se schimbaseră. Sau cel puțin așa credeam.

Anii au trecut, iar visul meu de a avea o casă cu grădină, cu miros de cafea pe terasă și liliac la geam, părea tot mai îndepărtat. Prietenele mele postau poze cu renovări, cu copii alergând desculți prin curte, iar eu mă simțeam tot mai mică, tot mai prinsă într-o viață care nu era a mea.

Într-o zi ploioasă de aprilie, când tocmai ne mutasem pentru a patra oară în șase ani, am găsit în cutia poștală un plic gros, sigilat cu logo-ul unei bănci. Pe numele lui Cătălin. Am simțit un nod în stomac. L-am pus pe masa din bucătărie și am așteptat să vină acasă.

— Ce-i asta? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă.

A ezitat o clipă, apoi a luat plicul și l-a băgat în buzunar. — Nimic important. Publicitate.

Mințea. Știam după felul în care îi tremurau mâinile.

În acea noapte, nu am putut dormi. M-am ridicat din pat și am început să cotrobăi prin sertarele lui. Am găsit extrase de cont, contracte și… un act de ipotecare pe numele nostru. Un credit imens, luat cu șase luni în urmă. Pe ascuns.

Dimineața l-am confruntat:
— Cum ai putut să faci asta fără să-mi spui? Cum ai putut să mă minți atâta timp?

A izbucnit:
— Am vrut să-ți fac o surpriză! Să-ți arăt că pot și eu să fiu bărbatul care-ți oferă o casă! Dar n-am reușit să obțin suma întreagă… și acum suntem datori vânduți!

Am simțit că mă sufoc. Toate certurile noastre despre bani, toate promisiunile lui că „nu ne vom lega la cap fără să ne doară”, toate erau minciuni.

Au urmat luni de coșmar. Ratele erau uriașe, iar salariul meu de profesoară abia acoperea cheltuielile curente. Cătălin lucra la două joburi, dar era mereu obosit, irascibil și absent. Ne certam din orice: facturi, mâncare, cine duce gunoiul sau cine spală vasele.

Mama mea a aflat și ea:
— Irina, nu poți trăi așa! O să vă îmbolnăviți amândoi! Veniți la noi până vă puneți pe picioare…

Dar nu voiam să renunț la casa pentru care plătisem deja avansul. Era visul meu! Sau poate doar obsesia mea…

Într-o seară târzie, după ce Cătălin a venit acasă mirosind a bere ieftină și a disperare, am izbucnit:
— Nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta! Ai distrus tot ce aveam!

M-a privit cu ochii roșii:
— Și tu? Tu nu vezi că m-ai împins spre asta? Că nu mai eram bărbat în ochii tăi dacă nu-ți ofeream o casă?

Am plâns amândoi până dimineața. A doua zi am început să căutăm soluții: refinanțare, vânzarea casei înainte să ne-o ia banca, consiliere de cuplu. Dar ceva se rupsese între noi.

După un an, am divorțat. Casa a fost vândută la licitație pentru o sumă ridicol de mică. Am rămas fiecare cu datorii și cu sufletul gol.

Astăzi stau într-o garsonieră mică din Militari și mă uit la pozele vechi cu mine și Cătălin râzând pe malul mării. Mă întreb dacă visurile noastre au meritat prețul plătit sau dacă n-am făcut decât să repetăm greșelile părinților noștri.

Oare cât valorează liniștea sufletească? Și câte compromisuri suntem dispuși să facem pentru un acoperiș pe care să-l numim „acasă”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?