„Soacra mea ne-a făcut cadou un câine, acum nici măcar nu-l poate lua pentru două săptămâni”

Iacob și Sonia visau de mult timp să aibă un câine. Locuind într-un apartament mic într-un oraș aglomerat, era dificil, dar sperau să reușească într-o zi. Acea zi a venit neașteptat când mama lui Iacob, Elena, a decis să le facă cadou un pui de Labrador vioi pe nume Max cu ocazia aniversării lor.

„Uite câinele acesta! În sfârșit am un câine!” Iacob nu-și putea stăpâni entuziasmul în timp ce îl prezenta pe Max vecinilor din cartier. Lătrăturile vesele și coada fluturând a lui Max aduceau zâmbete pe fețele tuturor. Sonia, deși inițial copleșită de surpriză, s-a îndrăgostit curând de ochii blânzi și de năzbâtiile jucăușe ale lui Max.

Primele câteva săptămâni au fost un vis plin de antrenamente pentru pui, plimbări nocturne și îmbrățișări nesfârșite. Max a devenit rapid centrul lumii lor. Totuși, realitatea de a avea un câine într-un apartament mic fără curte a început să se instaleze curând. Max avea nevoie de mai mult spațiu și timp decât puteau oferi Iacob și Sonia. Era energic și necesita activități zilnice extinse pentru a rămâne sănătos și fericit.

Destinul a făcut ca Iacob să fie nevoit să călătorească pentru câteva săptămâni. Sonia, deja copleșită de munca ei ca asistentă medicală, s-a găsit într-o situație dificilă. S-au gândit la Elena, care se pensionase recent și locuia într-o casă cu o curte spațioasă. Părea soluția perfectă.

Sonia a sunat-o pe Elena, plină de speranță. „Mamă, ar fi posibil să-l iei pe Max pentru două săptămâni? Cu Iacob plecat și turele mele, devine greu de gestionat.”

A fost o pauză la celălalt capăt al firului înainte ca Elena să răspundă, tonul ei ezitant. „Oh, draga mea, mi-ar plăcea să pot ajuta, dar tocmai am început să fac voluntariat la centrul comunitar, și îmi ocupă cea mai mare parte a zilei. Abia sunt acasă acum.”

Inima Soniei s-a strâns. „Ești sigură, mamă? Max ar putea folosi spațiul, și deja te cunoaște.”

„Îmi pare cu adevărat rău, Sonia. Pur și simplu nu pot să mă angajez la asta acum,” a răspuns Elena, sunând cu adevărat îngrijorată.

Fără alte opțiuni, Sonia și Iacob s-au grăbit să găsească o soluție. Au încercat să-și adapteze programul, au angajat un plimbător de câini și chiar au căutat opțiuni pentru creșa de câini. Dar costurile s-au adunat rapid, iar Max părea din ce în ce mai nefericit, închis în apartament pentru ore lungi.

Situația a atins un punct critic când Sonia a venit acasă târziu într-o noapte și a găsit că Max roase canapeaua și mai multe perne. Extenuată și învinsă, s-a așezat pe podea lângă mobilierul distrus, cu lacrimi curgând pe față.

A doua zi, cu inimile grele, Iacob și Sonia au luat decizia dificilă de a-l da pe Max altcuiva. Au găsit o familie cu o fermă mare unde Max putea să alerge liber și să se joace după pofta inimii. Despărțirea a fost sfâșietoare. Pe măsură ce îl priveau pe Max plecând cu noua lui familie, Sonia nu putea să nu se simtă trădată de incapacitatea Elenei de a ajuta și de propria lor incapacitate de a anticipa provocările deținerii unui animal de companie.

La final, apartamentul părea mai gol ca niciodată. Iacob și Sonia au învățat o lecție dureroasă despre responsabilitate și realitățile stilului lor de viață, o lecție care a venit cu prețul despărțirii de iubitul lor Max.