Somnul furat: Povestea unei mame care a învățat să-și asculte copilul

— Nu mai rezist, Vlad! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu ochii în lacrimi, în timp ce încercam să-l adorm pe cel mic, iar ceilalți trei copii alergau prin casă ca niște năzdrăvani scăpați de sub control. Vlad, soțul meu, s-a uitat la mine neputincios, cu mâinile în buzunare și privirea pierdută. — Oana, știi că fac tot ce pot… Dar tu mereu vrei să le faci pe toate perfect.

M-am prăbușit pe canapea, cu bebelușul la piept, simțind cum mă apasă greutatea a patru copii și a tuturor așteptărilor pe care le aveam de la mine însămi. De fiecare dată când încercam să-l culc pe Radu, cel mic, mă simțeam ca o mamă la primul copil: nesigură, obosită, copleșită de sfaturi contradictorii. „Nu-l lăsa să adoarmă la sân!”, „Trebuie să aibă program fix de somn!”, „Nu-l lua în brațe că se învață!” — toate vocile astea îmi răsunau în minte ca un cor de judecători necruțători.

Cu primul copil, Ilinca, am fost obsedată de program. Citeam forumuri, întrebam prietene, notam fiecare minut de somn într-un carnețel. La al doilea, Darius, am încercat să fiu mai relaxată, dar tot mă simțeam vinovată când nu respectam „regulile”. La al treilea, Mara, am început să mă revolt: de ce trebuie să existe o singură cale corectă? Dar abia la Radu am simțit cu adevărat cât de mult rău îmi făceau toate aceste presiuni.

Într-o după-amiază, când Mara a trântit ușa camerei și a urlat că nu vrea să doarmă niciodată la prânz ca „bebelușii”, iar Ilinca se certa cu Darius pe telecomandă, eu încercam să-l adorm pe Radu. Îl legănam mecanic, cu ochii pe ceas: „Acum trebuie să doarmă! A trecut deja ora!” Dar el se foia, plângea și părea tot mai agitat. M-am enervat și am început să-i vorbesc printre dinți:

— De ce nu vrei să dormi? Toți copiii trebuie să doarmă la prânz! Așa scrie peste tot!

Atunci Vlad a intrat în cameră și m-a privit lung:

— Oana, poate nu are somn acum. Poate are nevoie doar să stea cu tine. Nu te mai chinui…

M-am uitat la el ca la un extraterestru. Cum adică „nu are somn”? Toți copiii trebuie să doarmă la prânz! Așa făcusem mereu! Dar în acea clipă am simțit că ceva nu e în regulă — nu cu Radu, ci cu mine. Am lăsat copilul jos pe păturică și l-am privit cum se joacă liniștit cu o jucărie moale. După zece minute s-a apropiat singur de mine și s-a cuibărit la pieptul meu. A adormit fără niciun efort.

Am început să plâng în liniște. Mi-am dat seama că atâția ani am încercat să controlez ceva ce nu poate fi controlat: somnul unui copil. Am trăit cu frica de a greși, cu teama că dacă nu respect „regulile”, copiii mei vor suferi. Dar adevărul era că eu sufeream cel mai mult.

Seara aceea a fost începutul unei schimbări. Am început să-mi ascult copilul mai mult decât sfaturile din jur. Am renunțat la programul rigid și am observat semnele lui Radu: când era obosit, când avea nevoie doar de apropiere sau când voia să exploreze lumea. Am început să le spun și celorlalți copii că nu e obligatoriu să doarmă la prânz dacă nu simt nevoia — puteau citi sau sta liniștiți în cameră.

Dar nu a fost ușor. Mama mea m-a sunat într-o zi:

— Oana, tu nu vezi că îi strici programul copilului? Așa ai făcut și tu când erai mică și uite ce greu ți-a fost la școală!

Am oftat adânc:

— Mamă, fiecare copil e diferit. Poate că Radu are alt ritm. Poate că eu am nevoie să fiu mai blândă cu mine.

— Ești prea modernă pentru gustul meu! mi-a răspuns ea tăios.

Simțeam cum mă apasă din nou vinovăția. Dar am ales să merg mai departe pe drumul meu. Am început chiar să scriu pe un grup de mame despre experiența mea. Unele m-au criticat:

— Dacă nu-i faci program acum, o să-ți fie greu la grădiniță!

Altele mi-au mulțumit că am avut curajul să spun ce simt:

— Și eu mă simt vinovată când nu reușesc să respect tot ce zic specialiștii.

Cu timpul, casa noastră a devenit mai liniștită. Copiii au început să fie mai relaxați, iar eu am simțit pentru prima dată că pot respira fără teama de a greși la fiecare pas. Vlad mi-a spus într-o seară:

— Parcă ești alt om, Oana. Parcă ai scos o piatră mare de pe suflet.

L-am privit zâmbind trist:

— Poate că abia acum învăț să fiu mamă cu adevărat.

Sunt încă zile când mă întreb dacă fac bine sau rău. Sunt încă momente când mă simt copleșită de haosul din casă și de presiunea socială. Dar am învățat ceva esențial: copiii mei au nevoie de o mamă prezentă și iubitoare, nu de una perfect organizată după reguli impuse din afară.

Mă uit la Radu cum doarme liniștit lângă mine și mă întreb: Oare câte mame trăiesc cu frica asta de a greși? Oare când vom avea curajul să ne ascultăm instinctul și să ne iertăm pentru imperfecțiuni?