Încrederea care m-a distrus: Povestea unei familii românești

— Sorina, te rog, ai încredere în mine! Nu te las la greu, promit!
Vocea fratelui meu, Victor, răsuna încă în mintea mea, deși trecuseră luni bune de atunci. Era o seară de noiembrie, cu ploaie rece și vânt care bătea în geamurile apartamentului nostru din cartierul Titan. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse în poală, privindu-l pe Victor cum își freca nervos palmele. Radu, băiatul lui de 19 ani, stătea cu ochii în telefon, absent la drama care se desfășura între noi.

— Sorina, dacă nu mă ajuți acum, pierdem tot! Casa asta… e singura noastră șansă. Nu pot să-l las pe Radu pe drumuri, a continuat Victor, cu vocea tremurândă.

Nu era prima dată când venea la mine cu rugăminți. De când murise mama noastră, eu rămăsesem stâlpul familiei. Aveam un apartament micuț, moștenit de la părinți, și un job stabil la contabilitate. Victor însă… mereu a fost visătorul, cel care încerca afaceri peste afaceri și eșua de fiecare dată. Acum era vorba despre un credit pe care voia să-l ia pe numele meu, ca să-și salveze casa ipotecată după ultima lui „investiție”.

— Nu știu, Victor… Dacă nu poți plăti?

— Sorina, îți jur pe Radu! O să-ți dau fiecare leu înapoi. Nu mă lăsa acum!

M-am uitat la nepotul meu. Radu nu ridica ochii din telefon. Era un copil bun, dar prins între părinți divorțați și lipsa banilor. Am simțit o milă adâncă pentru el și am cedat.

— Bine… Dar să nu mă trădezi!

Am semnat actele fără să citesc prea atent clauzele. Am avut încredere. Familia e familie, nu?

Timpul a trecut și ratele au început să vină. Victor dispăruse din peisaj. Îmi răspundea rar la telefon, mereu cu scuze: „Sorina, luna viitoare! Am niște bani de primit!” Dar banii nu veneau niciodată. Într-o zi, am primit o scrisoare de la bancă: „Notificare de executare silită”. Mi s-a făcut rău instantaneu.

— Mamă, ce se întâmplă? a întrebat fiica mea, Ana, văzându-mă palidă.

— Nimic, draga mea… doar niște probleme la serviciu.

Nu puteam să-i spun adevărul. Cum să-i spun că riscam să pierdem casa pentru că am avut încredere orbește în fratele meu?

Am încercat să-l găsesc pe Victor. L-am sunat de zeci de ori. Într-un final, mi-a răspuns:

— Sorina… nu pot să vin acum. Sunt plecat la Brașov cu niște prieteni. O să rezolv eu totul!

— Victor! O să ne dea afară din casă! Tu înțelegi ce-ai făcut?

A tăcut. Apoi a închis.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește sub picioare. M-am dus la bancă, am încercat să negociez. Nimic nu mai putea fi făcut. Datoriile erau prea mari. Într-o dimineață friguroasă de martie, am primit vizita executorului judecătoresc. Ana plângea în camera ei, iar eu încercam să-mi adun hainele într-o valiză veche.

Vecinii se uitau pe vizor sau șușoteau pe scara blocului:

— Uite-o pe Sorina… Cine ar fi crezut? O femeie atât de serioasă…

M-am mutat cu Ana într-o garsonieră mică la periferie. Tot ce construisem o viață dispăruse într-o clipită din cauza unei semnături date din dragoste și naivitate.

Victor nu a mai dat niciun semn luni întregi. Radu a venit într-o zi la mine:

— Mătușă Sorina… îmi pare rău pentru tot. Tata… nu știe ce face uneori.

L-am privit lung. Era doar un copil prins între greșelile adulților.

— Nu e vina ta, Radu… Dar vreau să știi ceva: uneori, familia te poate răni mai tare decât oricine altcineva.

Anii au trecut greu. Am muncit dublu ca să pot plăti chiria și să-i ofer Anei o viață cât de cât normală. Relația cu Victor s-a rupt definitiv. La un moment dat, am aflat că plecase în Italia „să-și facă un rost”. Nici nu m-a sunat să-și ceară iertare.

Într-o seară târzie, după ce Ana adormise, am stat pe balconul mic al garsonierei și m-am gândit la tot ce s-a întâmplat.

De ce am avut atâta încredere? De ce sângele apă se face uneori? Poate că dragostea pentru familie ne orbește și ne face vulnerabili… Dar oare merită să ne sacrificăm liniștea pentru niște legături care nu sunt reciproce?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că familia merită orice sacrificiu?