Întoarcerea lui Victor: O poveste despre iertare și regăsire

— Nu vreau să-l văd! a strigat Raluca, trântind ușa camerei. Vocea ei răsuna în apartamentul mic din cartierul Titan, iar eu am simțit cum fiecare cuvânt mă lovește în piept ca un ciocan. Mă uitam la fiul meu, Mihai, care stătea în prag, cu ochii înroșiți de lacrimi și furie. Avea douăzeci și patru de ani, dar în privirea lui vedeam copilul pe care l-am lăsat în urmă, speriat și dezamăgit.

Mă numesc Victor. Am cincizeci și unu de ani și, timp de două decenii, am fost un străin pentru propriii mei copii. Povestea mea nu e una frumoasă. Am pierdut totul din cauza alcoolului: soția, copiii, casa, demnitatea. Ani la rând am dormit prin adăposturi sau pe băncile din parcuri, evitând privirile cunoscuților și fugind de amintiri. În fiecare noapte mă întrebam dacă Raluca și Mihai mă mai țin minte sau dacă m-au șters complet din suflet.

Într-o zi friguroasă de noiembrie, după ce am ieșit de la Centrul de Zi pentru persoane fără adăpost, am găsit curajul să sun la vechiul număr al surorii mele, Mariana. Vocea ei a tremurat când m-a recunoscut. „Victor? Tu ești? Doamne, nu-mi vine să cred!” Am plâns amândoi la telefon ca niște copii. Ea mi-a spus că Raluca e studentă la Medicină și Mihai lucrează la un service auto. „Nu știu dacă vor să te vadă… dar trebuie să încerci.”

Câteva zile mai târziu, Mariana m-a invitat la ea acasă. Mirosea a ciorbă caldă și a pâine proaspătă — mirosuri pe care le uitasem. Am stat la masă cu ea și cu soțul ei, Ion, care m-a privit cu o răceală tăioasă. „Sper că nu vii să le ceri bani copiilor”, a spus el direct. M-am simțit mic, dar am dat din cap: „Nu vreau nimic. Vreau doar să-i văd.”

Întâlnirea cu copiii mei a fost aranjată într-o sâmbătă după-amiază. Când au intrat pe ușă, inima mi s-a oprit. Raluca era frumoasă, cu părul lung prins într-o coadă și ochii verzi ai mamei ei. Mihai era înalt și solid, cu o privire dureroasă de maturitate forțată prea devreme. Au stat amândoi în picioare, fără să spună nimic.

— De ce ai venit acum? a întrebat Mihai, cu voce joasă.

Am încercat să vorbesc, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. „Am greșit… Am fost slab… N-am știut cum să lupt pentru voi.”

— Ai ales băutura în locul nostru! a izbucnit Raluca. — Ani de zile mama a plâns din cauza ta! Eu am crescut fără tată! Știi ce înseamnă asta?

Nu știam ce să răspund. M-am uitat la mâinile mele tremurânde și am simțit rușinea ca pe o povară fizică.

— Nu vreau să te iert! a continuat ea printre lacrimi. — Dar nu pot să nu mă întreb dacă ai fi putut fi altfel…

Mihai s-a apropiat încet și m-a privit lung.

— Ai dormit vreodată pe stradă? a întrebat el brusc.

Am dat din cap.

— Și eu am dormit o noapte pe bancă, când eram mic și mama nu avea bani de chirie… Nu te urăsc, dar nici nu știu dacă pot să te iubesc.

Am izbucnit în plâns. Nu mai plânsesem așa niciodată. Am simțit cum toți anii pierduți se prăbușesc peste mine.

Au trecut luni până când Raluca a acceptat să vorbească din nou cu mine. Îmi trimitea mesaje scurte: „Sunt bine.” „Am luat examenul.” Mihai venea uneori la adăpostul unde locuiam temporar și îmi aducea haine sau mâncare caldă.

Într-o seară de vară, Mihai m-a invitat la el acasă. Stătea într-o garsonieră mică, dar curată.

— Tata… știi că nu pot da timpul înapoi, dar vreau să încercăm să fim o familie… cumva.

Am simțit că mi se rupe sufletul de fericire și teamă în același timp.

Raluca a venit abia după încă un an la o masă de Crăciun organizată de Mariana. A stat la masă lângă mine fără să spună nimic ore întregi. La final, când toți plecau, s-a apropiat și mi-a șoptit:

— Poate într-o zi o să pot să-ți spun „tată”. Dar nu azi.

Am început să merg la terapie pentru dependență și să caut un loc de muncă stabil. Nu era ușor — lumea mă privea cu suspiciune când vedea adresa de la adăpost pe CV-ul meu. Dar Mihai m-a ajutat să găsesc ceva la service-ul unde lucra el: spălam piese auto și făceam curățenie.

Într-o zi, după muncă, Mihai mi-a spus:

— Tata… știi ce mi-a lipsit cel mai mult? Să mergem împreună la meciuri sau să bem o bere pe terasă… Să râdem ca tații și fiii normali.

L-am îmbrățișat strâns și am plâns amândoi.

Anii au trecut greu, dar încet-încet am început să simt că fac parte din viața lor. Raluca mi-a trimis prima poză cu diploma ei de medic rezident: „Pentru tine… dacă vrei să fii mândru.”

Nu știu dacă voi reuși vreodată să repar tot ce am stricat. Dar știu că fiecare zi e o luptă pentru iertare — a lor și a mea.

Uneori mă întreb: Oare cât poate dura drumul spre iertare? Poate o familie destrămată să se vindece cu adevărat? Voi ce credeți?