Vacanța care ne-a destrămat: Povestea unei veri pe litoral

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! vocea Cameliei a spart liniștea dimineții, răsunând printre corturi și valuri. M-am trezit brusc, cu inima bătându-mi nebunește. Era a treia zi de vacanță pe plaja pustie de la Vadu, și deja simțeam că nisipul mi se lipește nu doar de piele, ci și de suflet.

Irina, soția mea, încerca să calmeze spiritele. — Camelia, hai să nu stricăm vacanța fetelor. Daria abia aștepta să vină aici. Nu putem să ne certăm chiar acum…

Dar Camelia nu se lăsa înduplecată. — Nu e vorba doar despre vacanță, Irina! E vorba despre tot ce am ținut în mine de ani de zile! Despre cum tu ai fost mereu favorita părinților, despre cum eu am rămas mereu pe dinafară!

Am simțit cum privirea Dariei, fetița de doisprezece ani, se lipește de mine, speriată. Am încercat să-i zâmbesc încurajator, dar nici eu nu mai știam ce să cred. Venisem aici să ne relaxăm, să uităm de Bucureștiul sufocant și de problemele zilnice. Dar problemele ne-au urmat ca niște umbre încăpățânate.

Prima zi fusese perfectă. Am montat corturile aproape de apă, am făcut grătar și am râs până târziu. Daria a adunat scoici pentru colecția ei, iar Camelia părea chiar fericită. Dar noaptea, când vântul a început să bată mai tare și focul s-a stins, am auzit-o plângând în cortul ei. N-am spus nimic atunci. Poate ar fi trebuit.

A doua zi, tensiunile au crescut. Camelia s-a retras tot mai mult, iar Irina încerca să compenseze cu glume forțate și planuri de activități. Eu mă simțeam prins la mijloc. Între două surori care nu-și găseau locul una lângă alta și între dorința mea de liniște și realitatea care mă lovea ca un val rece.

În a treia zi, totul a explodat. Camelia a început să strige la Irina în fața tuturor:
— Ți-ai bătut joc de mine toată viața! Ți-ai permis să mă ignori când aveam nevoie de tine! Și acum vii cu zâmbete false?
Irina a izbucnit în plâns. — Nu e adevărat! Mereu am încercat să te ajut! Tu nu ai vrut niciodată să vorbești cu mine!

Daria s-a ascuns după mine, tremurând. Am luat-o în brațe și am încercat să-i spun că totul va fi bine. Dar nici eu nu mai credeam asta.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat toți patru în jurul focului, fiecare pierdut în gândurile lui. Camelia privea în gol spre mare, Irina își ștergea lacrimile cu mâneca hanoracului, iar Daria desena cercuri în nisip cu un băț.

— De ce nu putem fi o familie normală? a șoptit Daria.
Nimeni nu i-a răspuns.

Noaptea aceea a adus o furtună puternică. Corturile au fost aproape smulse de vânt, iar noi am stat înghesuiți sub o prelată improvizată. În întuneric, am auzit-o pe Camelia spunând:
— Poate ar fi mai bine să plec mâine dimineață.
Irina a început să plângă din nou.

Dimineața ne-a găsit obosiți și triști. Camelia și Daria au strâns cortul lor în tăcere. Am încercat să le opresc:
— Camelia, hai să vorbim. Nu putem lăsa lucrurile așa…
Ea m-a privit cu ochii roșii:
— Nu mai e nimic de spus, Vlad. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată.

Au plecat fără să se uite înapoi. Irina s-a prăbușit pe nisip și a început să plângă în hohote. M-am așezat lângă ea și am ținut-o în brațe până când soarele a urcat sus pe cer.

Au trecut luni de atunci. Nici acum nu vorbim cu Camelia. Daria mi-a trimis un mesaj scurt de Crăciun: „Mi-e dor de mare.”

Mă întreb uneori dacă am fi putut face ceva diferit. Dacă o vacanță poate distruge o familie sau doar scoate la iveală ceea ce era deja stricat.

Oare câte familii se ascund după aparențe? Câte vacanțe perfecte sunt doar o mască pentru răni vechi? Poate că adevărata dramă nu e furtuna de pe plajă, ci furtuna din sufletele noastre.