„Irina, ai născut? Hai, arată-ne copilul!” – Povestea unei mame și a granițelor personale

— Irina, ai născut? Hai, arată-ne copilul!
Vocea stridentă a doamnei Viorica răsună peste gardul viu, tăind liniștea dimineții ca o lamă subțire. Mâinile îmi tremură pe mânerul căruciorului. E prima dată când ies cu Vlad, fiul meu, la plimbare. Încerc să-mi stăpânesc respirația, să nu las anxietatea să mă copleșească. M-am gândit că poate, în sfârșit, voi avea parte de o oră doar pentru mine și copilul meu, departe de privirile insistente ale blocului nostru din cartierul Militari.

Dar nu. Nici nu apuc să fac doi pași pe aleea dintre blocuri că deja simt ochii tuturor ațintiți asupra mea. Doamna Viorica, pensionara care știe tot ce mișcă pe scara noastră, se apropie cu pași grăbiți, fluturând din mâini ca o găină agitată.

— Hai, Irina, nu fi secretoasă! Toată lumea vrea să-l vadă pe Vlad! Ce, ne ascunzi ceva?

Îmi simt obrajii arzând. Mă uit la Vlad, care doarme liniștit sub păturica albastră. Nu vreau să-l trezesc. Nu vreau să-l expun. Dar cum să-i spun asta unei femei care nu știe ce înseamnă spațiu personal?

— Doamnă Viorica, vă rog… Vlad doarme. E prea mic pentru atâta agitație.

Ea oftează teatral și se uită în jur, căutând sprijin printre ceilalți vecini care deja s-au adunat ca la spectacol.

— Așa ceva! Pe vremea mea, copiii erau ai tuturor! Nu-i țineam ascunși ca pe niște comori!

Simt cum mi se strânge stomacul. Mama mea mi-a spus mereu să fiu politicoasă cu vecinii, să nu fac valuri. Dar nu mai pot. Nu după toate nopțile nedormite, nu după toate sfaturile nesolicitate primite de la toată lumea despre cum să-mi cresc copilul.

— Poate pe vremea dumneavoastră era altfel, dar acum eu sunt mama lui Vlad și eu decid ce e mai bine pentru el!

Un murmur se ridică din grupul de vecine. Doamna Viorica își încrucișează brațele și mă privește ca și cum aș fi comis o crimă.

— Așa ai ajuns? Să-ți ignori comunitatea? Să nu-ți pese de noi?

Îmi vine să plâng. Să fug. Dar rămân pe loc. Îmi amintesc de discuțiile cu soțul meu, Radu, care mereu îmi spune să nu pun la suflet bârfele și presiunile celor din jur. Dar cum să nu le pun? Cum să nu mă doară când fiecare gest al meu e judecat?

— Nu e vorba că nu-mi pasă… Dar am nevoie de timp. Și Vlad are nevoie de liniște. Vă rog să înțelegeți.

Doamna Viorica oftează din nou și dă din cap dezaprobator.

— Tineretul din ziua de azi… numai figuri! Pe noi cine ne-a protejat? Am crescut copii sănătoși fără atâtea mofturi!

În spatele ei, doamna Lenuța încearcă să-i țină isonul:

— Las-o, Viorico! Poate fata are motivele ei…

Dar Viorica nu se lasă:

— Motive! Toate au motive! Și uite așa ajungem să nu mai știm unii de alții!

Simt cum mi se taie respirația. Mâinile îmi transpiră pe mânerul căruciorului. Oare chiar sunt eu problema? Oare chiar exagerez?

În minte îmi răsună vocea mamei mele:

„Irina, fii puternică! Nu te lăsa călcată în picioare!”

Inspir adânc și privesc spre Vlad. Îi văd mânuța mică ieșind de sub păturică și simt un val de dragoste care mă inundă.

— Doamnă Viorica, vă mulțumesc că vă pasă. Dar vă rog să-mi respectați decizia. Când va fi momentul potrivit, vi-l voi prezenta pe Vlad tuturor.

Tensiunea plutește în aer ca un nor greu. Vecinii se uită la mine cu ochi mari, unii dezaprobatori, alții parcă înțelegători. Mă întorc și plec încet spre parc, cu inima bătându-mi nebunește în piept.

Ajunsă pe aleea cu tei, mă opresc pe o bancă și las lacrimile să curgă în liniște. Nu e ușor să fii mamă într-o lume care crede că are drepturi asupra ta și asupra copilului tău. Nu e ușor să spui „nu” când toți așteaptă să spui „da”.

Telefonul vibrează în buzunar. E Radu.

— Cum a fost plimbarea?

Îi povestesc totul printre suspine. El oftează și-mi spune blând:

— Ai făcut bine că ai pus limite. Nu ești egoistă. Ești mamă.

Închid ochii și încerc să cred asta. Seara, când mă întorc acasă, găsesc un bilet sub ușă: „Sperăm că Vlad e bine. Dacă ai nevoie de ceva, suntem aici.” Semnat: Lenuța și Viorica.

Zâmbesc amar. Poate că uneori curiozitatea ascunde grija adevărată. Poate că generațiile se ciocnesc nu din răutate, ci din neînțelegere.

Dar oare cât de mult trebuie să cedăm pentru liniștea celorlalți? Și cât de mult avem voie să cerem pentru liniștea noastră?

Poate voi afla răspunsul într-o zi… Dar voi ce ați face în locul meu?