Între două iubiri: Povestea unei împăcări imposibile

— Irina, nu mai poți fugi la nesfârșit! Trebuie să vorbești cu mama ta, altfel nu vom avea liniște niciodată.

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un ciocan peste inima mea. Era seară, ploua mărunt la geam, iar lumina slabă din bucătărie făcea umbre ciudate pe fața lui. Îl iubeam pe Vlad, dar nu înțelegea. Sau poate nu voia să înțeleagă. M-am ridicat brusc de la masă, cu mâinile tremurânde.

— Nu poți să-mi ceri asta! Nu după tot ce mi-a făcut!

Vlad a oftat și s-a apropiat de mine. M-a luat de umeri, privindu-mă cu ochii lui albaștri, atât de calmi și totuși atât de hotărâți.

— Irina, știu că te doare. Dar nu putem construi un viitor pe ură și tăcere. E mama ta. O să regreți dacă nu încerci măcar să o asculți.

Mi-am mușcat buza. Avea dreptate? Sau doar voia să scape de tensiunea care plutea între noi de fiecare dată când venea vorba de familie? Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar le-am înghițit cu încăpățânare.

M-am dus în dormitor și am tras ușa după mine. Am rămas acolo, în întuneric, ascultând ploaia și amintindu-mi ultima ceartă cu mama. Era acum trei ani, în sufrageria ei, când mi-a spus că sunt o dezamăgire, că nu merit nimic din ce am primit. Totul pentru că am ales să mă mut cu Vlad înainte de căsătorie. Pentru ea era o rușine. Pentru mine era libertate.

În acea seară, am plecat plângând și nu m-am mai întors. Nici la Crăciun, nici la Paște. Nici măcar când a fost ziua ei. Tata a încercat să mă convingă să revin, dar el mereu a fost umbra mamei, niciodată nu a avut curajul să-i țină piept.

A doua zi dimineață, Vlad a venit lângă mine cu o cafea aburindă.

— Te rog, Irina. Nu pentru ea. Pentru tine. Să poți merge mai departe.

Am oftat și am acceptat cafeaua. M-am uitat la el lung.

— Dacă mă doare din nou? Dacă mă respinge iar?

— Atunci mă ai pe mine. Și nu vei fi singură.

Am zâmbit amar. Nu era atât de simplu.

În acea zi am mers la serviciu ca un robot. Colega mea, Simona, a observat că sunt abătută.

— Ce ai pățit?

— Nimic… doar probleme acasă.

— Cu Vlad?

— Nu… cu mama.

Simona a dat din cap înțelegător.

— Știi… eu n-am mai vorbit cu tata de zece ani. Dar uneori mă întreb dacă nu cumva pierd ceva important.

Cuvintele ei au rămas cu mine toată ziua. Poate chiar pierdeam ceva? Sau doar îmi apăram inima?

Seara, Vlad m-a găsit pe balcon, privind orașul luminat slab de felinare.

— Mâine e duminică. Hai să mergem la ea.

Am simțit un nod în gât.

— Nu pot…

— Ba poți. Eu voi fi lângă tine.

Am cedat. Am acceptat să mergem împreună.

Duminică dimineața am pornit spre casa copilăriei mele cu inima cât un purice. Vlad conducea în liniște, ținându-mi mâna strâns. Când am ajuns în fața blocului vechi din cartierul Dacia, am simțit că mă sufoc.

Am urcat scările încet. Ușa s-a deschis înainte să batem. Mama stătea acolo, mai mică parcă decât o știam, cu părul alb și ochii roșii de plâns.

— Irina…

Vocea ei tremura. Am simțit cum toată furia mea se topește într-o tristețe adâncă.

— Mamă…

A fost o tăcere lungă. Vlad ne-a lăsat singure în sufragerie.

— De ce ai venit? a întrebat ea încet.

— Pentru că… nu mai pot trăi așa. Pentru că Vlad vrea să fim o familie normală. Pentru că mi-e dor de tine… chiar dacă mă doare tot ce s-a întâmplat.

Mama a început să plângă în hohote.

— Știu că am greșit… Am fost mândră și încăpățânată. Mi-a fost frică să nu te pierd și tocmai asta am făcut…

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

— Și eu am greșit… Dar nu pot uita ce mi-ai spus atunci…

S-a apropiat și m-a luat în brațe strâns, ca atunci când eram copil și aveam coșmaruri.

— Iartă-mă, Irina… Te rog…

Am rămas așa mult timp, plângând amândouă pentru anii pierduți și cuvintele grele aruncate la mânie.

Când am ieșit din bloc, Vlad m-a luat în brațe fără să spună nimic. Am simțit o ușurare ciudată și totodată o teamă: dacă rana asta nu se va vindeca niciodată complet?

Acum stau la fereastră și mă gândesc: Oare cât de mult trebuie să suferim ca să putem ierta? Și cât de mult contează să avem curajul să facem primul pas spre împăcare?