„Mamă, nu te mai iubesc, vreau să locuiesc cu tata” – Decizia sfâșietoare a fiului meu de șase ani

Dimineața a început ca oricare alta, cu haosul blând al micului dejun și graba de a ne pregăti pentru școală. Dar când m-am întors să îi reamintesc lui Mihai să își perie dinții, l-am găsit umplând o valiză mică cu hainele și jucăriile lui preferate. Expresia lui era hotărâtă, mult peste ce ar trebui să arate șase ani.

„Mihai, ce faci?” am întrebat, vocea mea fiind un amestec de confuzie și îngrijorare.

„O să locuiesc cu tata,” a spus el fără să se uite sus, mâinile lui mici luptându-se cu un fermoar încăpățânat.

Cuvintele m-au lovit mai tare decât mă așteptam. „Dar de ce, dragul meu?” am reușit să spun, îngenunchind lângă el pentru a-i întâlni privirea.

„Nu te mai iubesc, mamă. Vreau să locuiesc cu tata,” a răspuns Mihai, vocea lui fiind fermă și hotărâtă.

Simplitatea afirmației lui a fost o înțepătură ascuțită. Încercând să îmi păstrez vocea calmă, am întrebat, „S-a întâmplat ceva, Mihai? Am făcut eu ceva greșit?”

El a clătinat din cap, împingând valiza închisă și închizând-o. „Nu. Pur și simplu vreau să fiu cu tata. A zis că îmi poate da o bicicletă nouă și că pot să stau treaz până târziu în weekenduri.”

Mențiunea tatălui său, Florin, a adus un val de emoții mixte. Florin a fost întotdeauna „părintele distractiv”, plin de promisiuni interesante și cadouri. Divorțul nostru a fost amiabil la suprafață, dar plin de aceste subcurente de competiție pe care nu le-am dorit niciodată.

„Mihai, a locui undeva nu este doar despre biciclete și despre a sta treaz până târziu,” am spus, încercând să îmi păstrez vocea blândă. „Este despre cine are grijă de tine, cine te face să te simți în siguranță și iubit.”

„Știu,” a spus Mihai, privindu-mă cu ochi care păreau prea bătrâni pentru fața lui. „Tata mă iubește. Mi-a spus.”

Implicația că eu nu îl iubeam a fost o daggă tăcută. „Și eu te iubesc foarte mult,” am șoptit, trăgându-l într-o îmbrățișare. El nu a îmbrățișat înapoi, corpul lui fiind rigid și inflexibil.

Restul dimineții s-a transformat într-un tablou dureros. L-am sunat pe Florin, sperând că el îl va convinge pe Mihai să renunțe la această decizie bruscă. Dar Florin a fost prea fericit să alimenteze hotărârea fiului nostru, văzând-o poate ca o victorie pentru el însuși.

La prânz, Florin era la ușă, gata să îl ia pe Mihai. L-am privit pe băiețelul meu, cu valiza în mână, mergând hotărât spre mașina tatălui său. Nu s-a uitat înapoi. Florin mi-a aruncat un zâmbet de triumf în timp ce îl lega pe Mihai în scaunul din spate.

Mașina a dispărut pe drum, și cu ea, o bucată din inima mea. Am stat acolo, mult timp după ce au dispărut din vedere, greutatea cuvintelor lui Mihai și finalitatea plecării lui învăluindu-mă ca o ceață rece.

În liniștea care a urmat, casa părea mai goală ca niciodată. Spațiile pline cu râsul lui Mihai erau acum ecouri goale. Mă întrebam dacă va înțelege vreodată alegerile pe care le-am făcut, sacrificiile pentru bunăstarea lui, sau dacă farmecul unei biciclete noi și al unor ore de culcare mai târzii vor umbri întotdeauna dragostea constantă pe care am încercat să i-o ofer.