După ce soțul meu a murit, copiii lui m-au dat afară: Cum am găsit puterea să o iau de la capăt

— Nu mai ai ce căuta aici, Mariana. Tata nu mai e, iar casa asta e a noastră!
Vocea Iuliei răsuna tăios în holul mic, printre cutiile cu hainele mele înghesuite în grabă. Îmi tremurau mâinile pe mânerul valizei, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Doru abia fusese îngropat cu două zile în urmă, iar eu deja eram un străin în propria mea casă.
— Iulia, te rog… Nu am unde să mă duc. Am fost soția tatălui tău zece ani!
— Ai fost, dar nu mai ești nimic pentru noi. Ai avut destul!
Mihai, fratele ei mai mic, stătea cu brațele încrucișate, evitând să mă privească. Îl crescusem ca pe copilul meu, îi pansasem genunchii juliți și îi ascultasem necazurile adolescenței. Acum era doar un străin rece, cu ochii uscați de orice urmă de compasiune.

Am ieșit pe ușa aceea grea, care scârțâia mereu la balamale, cu sufletul sfâșiat. Zăpada scârțâia sub pașii mei și simțeam cum fiecare fulg care-mi atingea obrajii era o palmă dată de soartă. M-am oprit pe trotuar, privind înapoi la ferestrele luminate. În acea casă rămâneau amintirile mele: serile liniștite cu Doru, mirosul de cozonac din Ajun, râsetele copiilor la masa de Paște. Acum totul era pierdut.

Am dormit prima noapte la o vecină, tanti Viorica, care m-a primit fără să întrebe nimic. Mi-a pus o cană de ceai cald în față și mi-a spus doar atât:
— Mariana, nu ești singură. O să vezi tu.

Dar mă simțeam singură. În fiecare dimineață mă trezeam cu inima strânsă și cu gândul că nu mai am niciun rost pe lume. Prietenele mele erau departe sau ocupate cu propriile familii. Părinții mei muriseră demult. M-am dus la primărie să întreb de ajutor social, dar funcționara m-a privit cu răceală:
— Aveți acte pe casă? Nu? Atunci nu vă putem ajuta cu locuință socială.

M-am întors pe stradă cu capul plecat. Într-o zi, am trecut pe lângă biserica din cartier și m-am oprit la lumânări. Preotul parohiei, părintele Radu, m-a recunoscut și m-a întrebat ce s-a întâmplat. Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. M-a ascultat răbdător și mi-a spus:
— Mariana, Dumnezeu nu te lasă la greu. Avem aici la biserică un grup de femei care se ajută între ele. Vino mâine seară la întâlnire.

Așa am ajuns să cunosc alte femei ca mine: văduve, divorțate sau pur și simplu uitate de lume. Am început să gătesc împreună cu ele pentru bătrânii din sat și să cos haine pentru copiii nevoiași. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că fac parte din ceva.

Într-o seară, după ce am terminat de împărțit pachetele cu mâncare, Maria — o femeie blândă cu ochii verzi — s-a apropiat de mine:
— Mariana, știu că nu e ușor ce trăiești. Și eu am trecut prin asta când soțul meu a murit și copiii lui m-au dat afară. Dar uite-mă azi: am o cameră mică la mansardă și prieteni adevărați. Dacă vrei, poți sta la mine până îți găsești ceva.

Am acceptat cu recunoștință. În camera aceea micuță, sub acoperișul vechi care trosnea la fiecare ploaie, am început să-mi reconstruiesc viața. Am găsit un post de femeie de serviciu la școala din sat — nu era mult, dar era ceva al meu. Copiii mă salutau dimineața cu zâmbete sincere și uneori îmi lăsau flori pe bancă.

Într-o zi, la școală a venit Iulia să-și ia fiica de la grădiniță. M-a privit scurt și a trecut mai departe fără să spună nimic. Am simțit un nod în gât, dar nu am lăsat lacrimile să curgă. În schimb, am zâmbit fetiței ei și i-am dat o bomboană.

Seara aceea a fost grea. Maria m-a găsit privind pe fereastră cu ochii pierduți.
— Îți e dor de ei?
— Da… Dar mai mult mă doare nedreptatea. Am iubit acei copii ca pe ai mei.
— Știu… Dar uneori sângele nu e totul. Oamenii adevărați se arată la nevoie.

Cu timpul, am început să mă simt din nou vie. Am participat la corul bisericii și am legat prietenii noi. Am cunoscut-o pe Anca, profesoara de română rămasă singură după divorț; împreună mergeam duminica la piață și ne povesteam necazurile.

Într-o zi, părintele Radu mi-a propus să organizez un atelier pentru femeile din sat — să le învăț să coasă sau să gătească rețete vechi. Am acceptat cu emoție și am descoperit că pot fi utilă altora chiar dacă familia mea m-a respins.

Au trecut doi ani de atunci. Nu mi-am recuperat nici casa, nici familia pierdută, dar am câștigat ceva mai prețios: demnitatea mea și o nouă comunitate care mă prețuiește pentru ceea ce sunt.

Uneori mă întreb: oare cât valorează o familie dacă te poate da afară peste noapte? Sau poate adevărata familie e cea pe care ți-o alegi singur? Voi ce credeți?