Între două lumi: Povestea unei mame și a fiicei sale

— Ana, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc cu tine în casă! Ai distrus tot ce am avut!
Vocea Ilincăi răsuna ca un ecou în bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, unde aburii de la ciorba de legume se amestecau cu lacrimile mele. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea nebunește. Nu-mi venea să cred că fata mea, pentru care am renunțat la tot, mă acuza că i-am furat banii de la bursă.
— Ilinca, te rog… nu am pus mâna pe niciun leu din banii tăi! Am muncit toată viața pentru tine!
— Minți! Am găsit extrasul de cont! Ai retras tu banii! Cum ai putut? Cum?
M-am prăbușit pe scaun, simțind că tot ce am construit se năruie sub ochii mei. Am vrut să-i explic, să-i spun că am folosit banii ca să plătesc chiria când am rămas fără serviciu în pandemie, dar nu am avut curaj. Mi-era rușine. Mi-era frică să nu o pierd de tot.

Totul a început cu cincisprezece ani în urmă, într-o seară ploioasă de noiembrie. Doru a intrat în casă ud leoarcă, cu ochii roșii și privirea pierdută. A spus doar atât: „Nu mai pot, Ana. Nu mai pot să fiu tată. Nu mai pot să fiu soț.” Și a plecat. Fără explicații, fără bagaje. Doar cu umbrela lui veche și cu sufletul meu făcut bucăți.

Am rămas singură cu Ilinca, un copil de doi ani care plângea după tata și nu înțelegea de ce mama nu mai zâmbește niciodată. Am lucrat la croitorie ziua și spălam scări noaptea. Am vândut haine la second-hand în piață și am făcut curățenie la bătrâni. Orice doar să nu-i lipsească nimic fetei mele.

Anii au trecut greu. Ilinca a crescut frumoasă și deșteaptă. A luat bursă la liceu și apoi la facultate. Era mândria mea, lumina ochilor mei. Dar între noi s-a ridicat un zid invizibil. Poate pentru că eram mereu obosită, mereu absentă, mereu cu gândul la facturi și datorii.

În pandemie am rămas fără serviciu. Nu mai aveam bani nici de pâine. Am găsit cardul Ilincăi într-un sertar și am retras banii de pe bursă ca să plătesc chiria și să nu ajungem în stradă. Mi-am promis că îi voi pune la loc imediat ce voi putea. Dar n-am mai putut niciodată.

Acum, când Ilinca a aflat adevărul, m-a privit ca pe o străină.
— Toată viața ai spus că faci sacrificii pentru mine! Dar tu ai luat ce era al meu!
— Ilinca, nu înțelegi… eram disperată! Nu voiam să te rănesc…
— Nu mă interesează! Ai făcut-o!
A trântit ușa și a plecat. Am rămas singură în bucătărie, cu cana de ceai rece și sufletul gol.

Zilele au trecut greu. Ilinca nu mi-a mai vorbit. Prietena mea, Mariana, încerca să mă încurajeze:
— Ana, e copilul tău! O să te ierte!
— Nu știu… poate că am greșit prea mult… poate că am cerut prea mult de la ea…

Într-o seară, după o zi lungă la noul meu job de femeie de serviciu la spital, am găsit-o pe Ilinca stând pe canapea, cu ochii roșii de plâns.
— Mamă…
Mi s-a strâns inima.
— Da, Ilinca?
— Îmi pare rău că am țipat la tine… Dar m-a durut tare… M-am simțit trădată…
— Știu… și mie mi-e rușine… Dar n-am avut altă soluție atunci…
A venit lângă mine și m-a îmbrățișat strâns.
— Poate că nici eu n-am văzut cât ai suferit… Poate că am fost prea egoistă…
Am plâns amândouă mult timp. Pentru prima dată după ani întregi, ne-am spus tot ce aveam pe suflet: frici, regrete, dorințe neîmplinite.

Au trecut luni până când relația noastră s-a vindecat cu adevărat. Am mers împreună la psiholog, am învățat să ne ascultăm una pe cealaltă fără să judecăm. Am început să gătim împreună duminica și să râdem din nou.

Doru a reapărut într-o zi, cu părul alb și privirea pierdută.
— Ana… Ilinca… Vreau să vă spun că-mi pare rău…
Ilinca l-a privit lung.
— Tati… ai lipsit când aveam cea mai mare nevoie de tine…
El a lăcrimat.
— Știu… N-am fost tată bun… Dar vreau să încerc să repar ce se mai poate…
Nu l-am iertat pe deplin niciodată, dar am acceptat că fiecare are povestea lui de suferință.

Acum, la 52 de ani, mă uit la Ilinca și mă întreb: oare cât poate duce o mamă? Cât poate ierta un copil? Și dacă dragostea e destulă ca să vindece toate rănile?