Cuvinte nerostite între Ana și Vlad: Umbra unei trădări

— Ce faci, Vlad? De ce vorbești atât de încet cu Irina? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul din glas, în timp ce mă sprijineam de tocul ușii bucătăriei.

Vlad s-a întors brusc, ca și cum nu se aștepta să mă găsească acolo. Irina, cu zâmbetul ei perfect, s-a ridicat de la masă și a spus:

— Ana, dragă, doar discutam despre nunta verișoarei mele. Vlad mă ajuta cu niște idei pentru decor.

Am zâmbit forțat, dar în stomac simțeam un nod care nu voia să dispară. Era a treia oară săptămâna asta când o găseam pe Irina la noi, mereu cu un motiv nou, mereu cu aceeași familiaritate care mă făcea să mă simt ca o străină în propria casă.

Mama lui Vlad, doamna Stancu, nu pierdea nicio ocazie să-i laude calitățile Irinei. „O fată educată, gospodină, exact ce-i trebuie lui Vlad”, spunea ea la fiecare masă de duminică, aruncându-mi priviri tăioase peste farfuria cu sarmale. Mă simțeam tot mai mică, tot mai nesigură pe locul meu lângă bărbatul pe care îl iubeam.

Într-o seară ploioasă de aprilie, când Vlad întârziase iar fără să anunțe, am găsit curajul să-l confrunt. Stăteam în sufragerie, cu lumina stinsă, ascultând cum picăturile de ploaie loveau geamul. Când a intrat pe ușă, i-am spus direct:

— Vlad, ce se întâmplă între tine și Irina? Nu-mi spune că e doar prietenie. Simt că ceva nu e în regulă.

A oftat adânc și s-a așezat lângă mine. „Ana, exagerezi. Irina e doar o prietenă veche. Mama a vrut mereu altceva pentru mine, dar eu te-am ales pe tine.”

Cuvintele lui ar fi trebuit să mă liniștească, dar nu au făcut decât să-mi adâncească îndoiala. În zilele următoare, am început să observ detalii care înainte îmi scăpau: mesaje șterse rapid de pe telefonul lui Vlad, priviri complice între el și Irina la mesele de familie, glume pe care doar ei le înțelegeau.

Într-o după-amiază de sâmbătă, am surprins o discuție între mama lui Vlad și Irina în grădină. Am rămas ascunsă după gardul viu și am auzit-o pe doamna Stancu spunând:

— Nu renunța, Irina. Ana nu e potrivită pentru el. Tu ai fi fost nora perfectă.

Irina a zâmbit trist și a răspuns:

— Știu, dar Vlad pare fericit cu ea… cel puțin acum.

M-am simțit trădată nu doar de Vlad, ci și de familia lui. În acea seară am plâns până târziu, încercând să găsesc o cale de ieșire din acest labirint al suspiciunii.

A doua zi dimineață am decis să vorbesc deschis cu Vlad. I-am spus tot ce simt: frica de a-l pierde, nesiguranța pe care mi-o provoacă Irina și presiunea constantă din partea mamei lui.

— Ana, nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot controla ce gândește mama sau ce simte Irina. Eu te iubesc pe tine! a spus el, luându-mă de mână.

Am vrut să-l cred, dar ceva în privirea lui trăda o neliniște pe care nu o mai văzusem până atunci.

Timpul a trecut și relația noastră s-a răcit. Vlad era tot mai absent, iar eu tot mai obosită de lupta cu fantomele trecutului lui. Într-o zi am găsit un bilet scris de mână în buzunarul hainei lui Vlad: „Nu pot să uit ce a fost între noi. Irina.”

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Am confruntat-o pe Irina la următoarea ei vizită.

— De ce nu ne lași în pace? Ce vrei de la Vlad?

Ea m-a privit cu ochii umezi:

— Nu vreau să vă despart. Dar nici nu pot să mă prefac că nu-l iubesc încă.

Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă, nu doar rivala rece și calculată pe care mi-o imaginam.

În acea seară am decis să plec pentru câteva zile la părinții mei din Ploiești. Aveam nevoie de distanță ca să-mi limpezesc gândurile. Mama m-a primit cu brațele deschise și m-a ascultat fără să mă judece.

— Ana, dacă dragostea voastră e adevărată, va rezista. Dar nu te sacrifica pe tine pentru liniștea altora.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. M-am întors acasă hotărâtă să pun capăt incertitudinii.

L-am chemat pe Vlad la o discuție finală:

— Trebuie să alegi: ori eu, ori trecutul tău cu Irina. Nu mai pot trăi între două lumi.

Vlad a tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Ana… am nevoie de timp să-mi dau seama ce simt cu adevărat.

Am plecat din casă cu inima frântă, dar cu capul sus. Pentru prima dată după mult timp simțeam că mă pun pe mine pe primul loc.

Acum stau singură în apartamentul părinților mei și mă întreb: Cât de mult trebuie să lupți pentru dragoste? Și când devine lupta asta doar o formă de autoamăgire?