Între două femei și o mamă: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu mai pot, mamă! Nu vezi că mă sufoc aici? De ce nu vrei să o ajuți pe Irina, așa cum ai ajutat-o pe Alina?
Vocea lui Vlad răsuna în sufrageria mică, cu pereții încărcați de tablouri vechi și amintiri prăfuite. Stătea în picioare, cu pumnii strânși, privindu-mă acuzator. Irina, actuala lui soție, se retrăsese într-un colț al camerei, cu ochii în pământ.

M-am uitat la el și am simțit cum inima mi se strânge. Era băiatul meu, dar nu mai recunoșteam bărbatul din fața mea. Îmi venea să-i spun că nu e corect să mă pună să aleg, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Vlad, i-am spus încet, nu e vorba că nu vreau… Dar situația e diferită. Atunci, cu Alina, era copilul la mijloc. Tu nu vezi că acum totul e altfel?

El a izbucnit:

— Totul e altfel pentru tine! Pentru mine nu! Sunt la fel de disperat ca atunci! Dacă nu ne ajuți, ajungem în stradă!

M-am așezat pe marginea canapelei, simțind că picioarele nu mă mai țin. Gândurile mi se învârteau haotic: divorțul lui Vlad de Alina, anii în care am avut grijă de nepoata mea, Mara, când el dispăruse cu lunile, încercând să-și găsească un rost. Atunci am simțit că trebuie să intervin. Alina era singură, fără sprijin, iar Mara avea nevoie de stabilitate.

Dar acum… Acum Vlad era cu Irina de doi ani. S-au mutat împreună după ce el a refuzat să-i plătească Alinei pensia alimentară stabilită de instanță. Apoi au pierdut apartamentul din cauza datoriilor. Și acum venea la mine, cerându-mi să-i primesc pe amândoi în garsoniera mea de la marginea Bucureștiului.

Irina a ridicat privirea spre mine:

— Doamnă Maria, eu nu vreau să vă deranjez… Dar nu avem unde să mergem. Mama mea nu ne primește, iar la prieteni nu putem sta la nesfârșit.

Am simțit un val de milă pentru ea. Era tânără, abia trecută de treizeci de ani, cu ochii obosiți și mâinile tremurânde. Dar nu puteam uita nici privirea Alinei când mi-a spus că Vlad nu i-a mai dat niciun ban pentru Mara de luni bune.

— Vlad, am zis cu voce joasă, tu ai ales drumul ăsta. Dacă ai fi plătit pensia alimentară cum trebuia, poate n-ai fi ajuns aici.

El a dat din cap furios:

— Mereu mă judeci! Pentru Alina ai făcut totul! Pe Irina nici măcar n-o suporți!

— Nu e adevărat! am strigat fără să vreau. Dar nu pot să te ajut mereu când tu fugi de responsabilități! Mara e copilul tău! Ce vrei să-i spun când mă întreabă de ce nu vii la serbare?

Vlad s-a întors brusc spre ușă:

— Lasă, mamă! Nu mai contează! O să ne descurcăm singuri!

Irina l-a urmat tăcută, dar înainte să iasă mi-a aruncat o privire plină de rugăminte și disperare. Am rămas singură în liniștea apăsătoare a apartamentului. Am început să plâng încet, fără zgomot. Mă simțeam vinovată pentru tot: pentru divorțul lor, pentru lipsa mea de fermitate cu Vlad, pentru că nu puteam să-i ajut pe toți.

Seara târziu, m-a sunat Alina:

— Maria, Mara te-a desenat azi la grădiniță. Mi-a zis că îi e dor de tine.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Mara era lumina ochilor mei, dar Vlad… Vlad era copilul meu rătăcit.

A doua zi dimineață am găsit un bilet sub ușă: „Mamă, iartă-mă dacă te-am supărat. N-am vrut să te pun într-o situație imposibilă. Dar nu mai știu ce să fac.”

Am stat mult timp cu biletul în mână. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Vlad și la cât de mult l-am protejat mereu. Poate prea mult. Poate că tocmai asta l-a făcut să creadă că poate fugi mereu de consecințe.

În zilele următoare am primit telefoane de la rude: „De ce nu-l ajuți pe Vlad? E băiatul tău!” sau „Nu-l mai răsfăța! Să-și asume greșelile!” Fiecare avea o părere. Nimeni nu știa însă cât mă doare alegerea asta.

Într-o seară am mers la Alina și la Mara cu o pungă de fructe. Mara m-a îmbrățișat strâns:

— Bunico, tati vine la serbare?

Am zâmbit trist:

— Nu știu încă, draga mea…

Pe drum spre casă m-am oprit pe o bancă și am privit cerul întunecat peste blocuri. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău. Dacă dragostea de mamă trebuie să fie necondiționată sau dacă uneori trebuie să-l lași pe copil să cadă ca să învețe să se ridice singur.

Poate că fiecare familie are drama ei ascunsă după uși închise. Poate că nimeni nu știe cât doare să alegi între doi oameni dragi.

Oare câți dintre voi ați trecut prin astfel de alegeri? Ce ați fi făcut în locul meu?