Când rudele vin pe neașteptate: Povestea unei împăcări cu rădăcinile
— Ioana, să nu uiți să pui apă la găini înainte să vină mătușa Maria! Și vezi că vine și unchiul Gică cu copiii, să nu te prindă iar cu nasul în telefon!
Vocea mamei răsuna din bucătărie, tăioasă, ca o secure care taie orice urmă de liniște. M-am uitat la ecranul telefonului, la mesajele netrimise către prietenele mele din București, și am oftat. Era a treia oară luna asta când rudele „dădeau buzna” peste noi, cu râsetele lor zgomotoase, poveștile interminabile despre recolte și necazuri, și cu acea curiozitate obositoare despre viața mea „la oraș”.
— Mamă, chiar trebuie să stau cu ei? Nu pot să mă duc la bibliotecă? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea.
— Ioana, nu mai fi copil! Sunt rudele noastre. Nu le vezi decât de două-trei ori pe an. Și-apoi, ce-o să creadă lumea dacă nu te văd acasă?
M-am ridicat încet de pe pat, simțind cum fiecare pas spre bucătărie mă apasă ca o povară. Mirosul de ciorbă proaspătă și pâine coaptă nu-mi mai spunea nimic de ani buni. Pentru mine, satul era doar un loc unde timpul se scurgea încet, unde oamenii vorbeau prea mult despre alții și prea puțin despre vise.
Când am ieșit în curte, bunica stătea pe bancă și curăța cartofi. M-a privit peste ochelari și mi-a zâmbit trist.
— Ioană dragă, știu că nu-ți place aici. Dar uneori trebuie să ne împăcăm cu ce suntem.
Am vrut să-i răspund că eu nu sunt ca ei, că eu vreau altceva. Dar am tăcut. Poate pentru prima dată am simțit că nu mai am puterea să mă cert cu trecutul meu.
Când au ajuns rudele, curtea s-a umplut de glasuri și pași grăbiți. Mătușa Maria m-a strâns în brațe atât de tare încât abia am putut respira.
— Vai, Ioana, ce mare ai crescut! Și ce slabă ești! La oraș nu vă dau de mâncare?
Unchiul Gică a început imediat cu glumele lui vechi:
— Ia zi, fată, ți-ai găsit vreun băiat acolo la București sau tot cu nasul în cărți stai?
Am zâmbit forțat. De obicei mă retrăgeam în cameră sau mă prefăceam ocupată. Dar azi… azi am decis să rămân. Să ascult. Să văd dacă pot găsi ceva bun în tot acest haos.
Copiii verișoarei mele alergau prin curte, râzând și țipând. Mama se agita între bucătărie și masă, iar tata încerca să repare poarta care scârțâia de ani buni. Am simțit pentru prima dată după mult timp că fac parte dintr-un tablou viu, nu doar dintr-o fotografie veche.
La masă, discuțiile au început ca de obicei: cine s-a îmbolnăvit, cine a mai murit, cine a mai plecat în străinătate. M-am trezit povestind despre facultate, despre proiectele mele, despre cât de greu e să te descurci singur într-un oraș mare.
— E greu la oraș, dar aici… aici parcă totul e la fel mereu, am spus încet.
Mătușa Maria m-a privit lung.
— Știi ce-i greu? Să vezi cum copiii pleacă și nu se mai întorc. Să-ți fie dor de ei și să nu poți face nimic. Să te întrebi dacă ai greșit undeva.
Am simțit un nod în gât. Niciodată nu m-am gândit la ce simt ei când eu fug de acasă ori de câte ori pot.
După masă, bunica m-a chemat la ea pe bancă.
— Ioană, tu ai suflet bun. Dar sufletul ți-e rătăcit. Nu-i nimic rău să vrei altceva. Dar nici să uiți de unde ai plecat nu-i bine.
Am stat mult timp pe gânduri după ce au plecat toți. Curtea era din nou liniștită. Mama spăla vasele în tăcere, iar tata privea apusul sprijinit de gard.
— Mamă… îmi pare rău că sunt așa dificilă uneori. Poate… poate data viitoare îi chem eu pe toți la București.
Mama s-a uitat la mine surprinsă și a zâmbit pentru prima dată sincer în acea zi.
Noaptea aceea am dormit cu fereastra deschisă. Aerul proaspăt nu mi s-a mai părut sufocant. Poate că nu voi iubi niciodată satul așa cum îl iubesc ei, dar măcar pot încerca să-l înțeleg.
Oare câți dintre noi fugim de rădăcinile noastre fără să ne dăm seama că ele ne țin în viață? Poate că adevărata maturitate începe atunci când încetăm să ne luptăm cu trecutul și învățăm să-l acceptăm.