Ultima zi a lui Rareș: O poveste despre vină, pierdere și iertare

— Nu, Rareș! Nu ieși afară fără mine! am strigat, dar vocea mi s-a pierdut printre râsetele copiilor din fața blocului. Era o după-amiază de mai, caldă și liniștită, iar eu, ca orice mamă, încercam să țin pasul cu energia neobosită a băiatului meu de șapte ani. Rareș era sufletul nostru, lumina ochilor mei și a lui Sorin, soțul meu. Dar în acea zi, ceva s-a rupt pentru totdeauna.

Îmi amintesc perfect momentul: eram în bucătărie, pregătind cina, când am auzit țipete de afară. Am alergat pe scări, cu inima bubuindu-mi în piept, și am văzut mulțimea adunată la colțul blocului. O mașină furată gonea nebunește pe stradă, iar Rareș… Rareș era întins pe asfalt, cu ochii larg deschiși, dar fără viață. M-am prăbușit lângă el, urlând numele lui, simțind cum lumea mea se prăbușește.

— De ce nu l-ai supravegheat? m-a întrebat Sorin în seara aceea, cu vocea spartă de durere. Nu aveam răspuns. Îmi simțeam sufletul sfâșiat între vină și neputință. Mama mea a venit la noi în acea noapte și m-a strâns în brațe, dar niciun cuvânt nu putea umple golul lăsat de Rareș.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Poliția a venit să ne întrebe detalii despre incident. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Dacă era mai atentă…”, „Copiii nu ar trebui lăsați nesupravegheați…” Cuvintele lor erau ca niște cuțite în inima mea. Sorin s-a închis în el, nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Îl vedeam cum plânge noaptea, crezând că nu-l aud.

La înmormântare, preotul a spus că Dumnezeu are un plan pentru fiecare dintre noi. Dar eu nu puteam să accept asta. Cum să fie planul lui Dumnezeu să-mi ia copilul? Sora mea, Ioana, a încercat să mă ajute să găsesc un sens în tragedie.

— Poate că trebuie să lupți pentru ca alți copii să fie protejați, mi-a spus ea într-o seară. Dar eu nu voiam să aud nimic. Tot ce voiam era să dau timpul înapoi.

Sorin a început să vină târziu acasă. Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon:

— Nu mai pot trăi aici… Nu pot s-o văd zi de zi și să nu mă gândesc că dacă era altfel… dacă eram eu acolo…

Am intrat în cameră și l-am privit drept în ochi.

— Crezi că eu nu mă învinovățesc? Crezi că nu mi-aș da viața să-l aduc înapoi?

A izbucnit în plâns și pentru prima dată după mult timp ne-am îmbrățișat. Dar rana era prea adâncă.

Au trecut luni de zile. Am început să merg la psiholog, la insistențele Ioanei. În cabinetul acela mic și rece, am spus pentru prima dată cu voce tare:

— Mi-e dor de el… și mi-e frică să trăiesc fără el.

Psihologul m-a privit blând:

— Durerea nu va dispărea niciodată, dar poți învăța să trăiești cu ea. Să-i dai un sens.

Am început să scriu scrisori pentru Rareș. Îi povesteam despre zilele mele, despre cât de mult îl iubesc și cât de mult îmi lipsește. Uneori îi citeam scrisorile la mormântul lui, sperând că mă aude.

Într-o zi, am primit un telefon de la poliție: l-au prins pe băiatul care furase mașina. Avea doar 17 ani. Am fost chemată la proces ca martor. L-am văzut pe băiatul acela slab și speriat, cu ochii plini de lacrimi. Mama lui plângea pe holurile tribunalului.

— Îmi pare rău… n-am vrut… n-am vrut să moară nimeni… a spus el printre suspine.

Pentru o clipă, am simțit milă. Era doar un copil care făcuse o greșeală teribilă. Dar apoi m-am gândit la Rareș și la tot ce am pierdut.

După proces, mama băiatului m-a abordat:

— Vă rog… iertați-l… e tot ce am…

Nu am putut răspunde atunci. Dar noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la cât de ușor se poate destrăma o familie din cauza unei clipe de inconștiență.

Sorin și cu mine ne-am îndepărtat tot mai mult unul de celălalt. Într-o zi mi-a spus:

— Eu nu pot merge mai departe aici. Trebuie să plec.

A plecat la fratele lui din Cluj și am rămas singură în apartamentul nostru plin de amintiri. Mama venea des la mine, încercând să mă ajute să mă ridic din pat.

— Viața merge înainte, Ana… trebuie să lupți!

Dar cum poți lupta când tot ce ai iubit ți-a fost smuls?

Într-o dimineață am găsit curajul să merg la școală la clasa lui Rareș și le-am vorbit copiilor despre cât de important este să fie atenți pe stradă, despre cât de repede se poate schimba totul dintr-o clipă de neatenție sau teribilism.

Unii părinți au venit la mine după aceea și mi-au mulțumit. Pentru prima dată am simțit că durerea mea poate ajuta pe altcineva.

Astăzi încă port doliu în suflet. Încerc să-l iert pe băiatul care mi-a luat copilul și încerc să mă iert pe mine însămi pentru toate „dacă”-urile care mă bântuie noaptea.

Mă întreb uneori: oare putem găsi vreodată iertare adevărată după o asemenea tragedie? Sau rămânem prizonieri ai durerii noastre pentru totdeauna?