Vocea din tăcere: Povestea lui Rareș și cântecul care ne-a unit

— Nu vreau să mă duc la spital, mamă! Nu vreau! strigam, cu pumnii strânși pe marginea patului, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Mama, cu ochii roșii de nesomn, încerca să mă liniștească, dar vocea îi tremura: — Rareș, trebuie… E pentru binele tău. Tata nu spunea nimic. Stătea în ușă, cu mâinile încrucișate, privindu-mă ca și cum nu știa dacă să plângă sau să țipe. În camera mică mirosea a ceai de tei și a teamă.

Aveam șapte ani când am aflat că am leucemie. În satul nostru din Moldova, boala asta era ca o sentință. Oamenii vorbeau în șoaptă despre mine, iar copiii nu mai veneau să mă cheme la fotbal. Mă simțeam ca o umbră, un copil care nu mai avea voie să râdă. Bunica Ileana îmi aducea mereu mere coapte și mă mângâia pe cap: — Ești puternic, Rareșule. Dumnezeu nu dă nimănui mai mult decât poate duce.

Dar eu nu mă simțeam puternic. Mă simțeam trădat de propriul meu trup. În fiecare zi, mama mă ducea la spitalul din orașul apropiat. Drumul era lung și plin de gropi, iar eu număram fiecare copac pe geam, ca să uit de greața care mă cuprindea la gândul acelor și al medicamentelor. În salonul alb, asistenta Maria încerca să mă facă să râd: — Hai, Rareș, dacă ești curajos azi, îți cânt un cântec! Dar uneori nici cântecele ei nu-mi alungau frica.

Acasă, tata devenise tot mai tăcut. Îl auzeam noaptea certându-se cu mama: — Nu avem bani pentru tratamentele astea scumpe! Ce vrei să fac? Să vând pământul? Să mă duc la oraș? Mama plângea în pernă și dimineața îmi zâmbea forțat. Simțeam că boala mea îi rupe pe toți bucățică cu bucățică.

Într-o zi, când eram prea slăbit ca să mă ridic din pat, am auzit-o pe sora mea mai mare, Ana, vorbind la telefon: — Nu știu cât o să reziste mama… Tata e tot mai nervos. Rareș nu mai vorbește cu nimeni. Parcă ne-am pierdut cu toții.

Atunci am decis că trebuie să fac ceva. Nu voiam să fiu doar motivul pentru care familia mea se destramă. Într-o noapte, când toți dormeau, am luat caietul de muzică pe care mi-l dăduse bunica și am început să scriu versuri. Nu știam exact ce fac, dar simțeam că trebuie să spun povestea mea altfel decât prin lacrimi.

Zilele treceau greu. Tratamentul mă făcea să-mi pierd părul și pofta de viață. Dar scrisul și muzica erau refugiul meu. Încet-încet, am compus un cântec despre frică, speranță și dorința de a fi din nou copil. Ana m-a auzit într-o seară fredonând încet și a intrat în cameră: — Ce cânți acolo? I-am arătat versurile și ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Trebuie să-l cânți la reuniunea familiei de Paște! mi-a spus ea hotărâtă.

— Nu pot… mi-e rușine… Ce o să zică toți?

— Rareș, ai o voce frumoasă și ai ceva de spus. Poate așa o să ne aduci iar împreună.

A venit Paștele și toată familia s-a strâns la noi acasă: unchiul Vasile cu glumele lui vechi, mătușa Florica mereu nemulțumită, verișorii gălăgioși. Mama era palidă și obosită, tata părea absent. Când Ana a anunțat că am pregătit un moment special, am simțit cum mi se strânge stomacul.

Am urcat pe scaunul din mijlocul sufrageriei și am început să cânt. La început vocea îmi tremura:

„Mi-e dor de joaca-n drum,
De râsul fără teamă,
Dar azi învăț să fiu curajos,
Chiar dacă doare-n seamă…”

Pe măsură ce cântam, am văzut cum fețele celor din jur se schimbau. Unchiul Vasile s-a șters la ochi pe furiș, mătușa Florica a lăsat farfuria jos și m-a privit lung. Mama plângea în hohote, iar tata s-a apropiat de mine și m-a luat în brațe pentru prima dată după luni întregi.

După cântec a fost liniște. Apoi toți au început să vorbească despre cât de mult le lipsise apropierea dintre noi. Tata a promis că va face orice ca să nu ne mai certăm pentru bani sau boală. Mama m-a strâns la piept și mi-a spus: — Tu ne-ai salvat pe toți azi.

Cântecul meu a ajuns apoi pe internet, pus de Ana fără să-mi spună. Oamenii din sat au început să mă salute din nou pe stradă, iar copiii au venit să mă cheme la joacă. Am primit mesaje de la necunoscuți care mi-au spus că povestea mea le-a dat curaj.

Boala nu dispăruse peste noapte, dar ceva se schimbase în noi toți. Am învățat că uneori nu medicamentele vindecă rănile cele mai adânci, ci dragostea și curajul de a spune ce simți.

Acum mă întreb: oare câți copii ca mine se simt singuri în lupta lor? Oare câte familii uită să se asculte până nu e prea târziu?