Am trimis nepotul acasă bolnav. Și am descoperit că vina era a mea.

— Mamă, te rog, doar două ore. Promit că nu-l lăsăm prea târziu, zise Radu pe un ton grăbit, cu ochii la ceas. Simona, nora mea, își aranja părul în oglindă și încerca să-l liniștească pe Vlad, care se agita lângă ușă cu jucăria lui preferată.

— Nu-i nicio problemă, dragii mei. Vlad e bucuria mea, răspund eu, încercând să ascund oboseala din voce. În ultimul timp, mă simțeam tot mai epuizată, dar nu voiam să ratez nicio clipă cu nepotul meu.

Când au ieșit pe ușă, Vlad s-a repezit la mine și m-a îmbrățișat strâns. Am simțit o căldură în suflet pe care doar el mi-o putea da. Am început să ne jucăm cu mașinuțele pe covorul din sufragerie, râzând și imitând zgomote de motoare. Totul părea perfect.

După vreo oră, Vlad a început să tușească ușor. Nu am dat importanță. Copiii mai răcesc, mi-am zis. I-am dat un pahar cu apă și am continuat joaca. Dar tusea s-a accentuat și fața i s-a înroșit. M-am panicat puțin, dar am încercat să nu arăt.

— Bunico, mă doare burtica… a șoptit el cu voce stinsă.

L-am luat în brațe și l-am dus pe canapea. I-am pus mâna pe frunte — era fierbinte. Am căutat termometrul prin sertare, dar nu l-am găsit nicăieri. M-am învinovățit că nu sunt mai organizată. În timp ce încercam să-l liniștesc, Vlad a început să plângă încet.

— O să-i sun pe mami și tati? întrebă el printre suspine.

— Nu, puiule, nu-i deranjăm. O să-ți treacă imediat, îi spun eu, deși inima îmi bătea nebunește. Nu voiam să le stric seara. Erau atât de obosiți în ultima vreme…

Am decis să-i dau un sirop de tuse rămas de la ultima lui răceală. Nu m-am uitat la data de expirare. Am turnat o linguriță și i-am dat-o cu apă. Vlad s-a liniștit pentru câteva minute, dar apoi a început să tremure ușor.

M-am speriat. L-am învelit cu o pătură groasă și l-am ținut aproape de mine. M-am rugat în gând să nu fie nimic grav.

Când Radu și Simona au revenit, m-au găsit cu Vlad adormit pe pieptul meu, transpirat și palid.

— Ce s-a întâmplat? De ce e așa de cald? a întrebat Simona alarmată.

— A tușit puțin… cred că a răcit… am încercat eu să explic.

Radu s-a uitat la mine cu o privire pe care nu o voi uita niciodată — dezamăgire amestecată cu teamă.

— Mamă, trebuia să ne suni! Cum ai putut să nu ne anunți?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am vrut să spun că nu am vrut să-i deranjez, că am crezut că pot gestiona situația… dar cuvintele mi-au rămas în gât.

Au plecat în grabă la spital cu Vlad în brațe. Eu am rămas singură în casă, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am simțit inutilă și vinovată. M-am rugat toată noaptea pentru sănătatea lui Vlad.

A doua zi dimineață, Radu m-a sunat:

— E stabil acum… dar medicul a spus că siropul era expirat și i-a făcut rău la stomac. Mamă… cum ai putut?

Vocea lui era rece ca gheața. Am încercat să-i explic că am vrut doar să ajut, că nu am știut… Dar nu m-a ascultat.

Zilele următoare au fost un coșmar. Simona nu-mi răspundea la telefon. Radu îmi trimitea doar mesaje scurte despre starea lui Vlad. M-am simțit exclusă din propria familie.

Într-o seară, după o săptămână de tăcere, Radu a venit la mine acasă.

— Mamă, știu că ai vrut binele… Dar trebuie să înțelegi că uneori greșelile noastre pot avea consecințe grave.

Am izbucnit în plâns:

— Știu! Știu că am greșit! Dar nu pot trăi cu gândul că v-am pus copilul în pericol…

Radu s-a apropiat și m-a îmbrățișat strâns pentru prima dată după incident:

— Te iertăm… dar te rog, data viitoare sună-ne orice s-ar întâmpla.

Simona mi-a trimis un mesaj scurt: „Vlad întreabă de tine.”

Am simțit cum mi se ridică o povară de pe suflet. Am mers la ei acasă cu inima strânsă și l-am găsit pe Vlad zâmbind slab:

— Bunico, vii să ne jucăm?

L-am luat în brațe și am promis în gând că voi fi mai atentă ca niciodată.

Uneori mă întreb: cât de ușor putem greși chiar și atunci când iubim cel mai mult? Și cât de greu e să ne iertăm pe noi înșine?