„Am două nepoate minunate, dar nora mea ignoră sfaturile mele”

Ca bunică, prețuiesc fiecare moment petrecut cu nepoatele mele, Andreea și Ioana. Ele sunt cu adevărat lumina vieții mele – vii, pline de energie și râsete. Totuși, fiecare vizită mă face să mă îngrijorez mai mult decât ultima despre modul în care nora mea, Elena, le crește.

Nu este că Elena nu este grijulie sau iubitoare – este. Dar stilul ei de parenting este incredibil de lax, și asta cauzează probleme pe care le tem că vor crește pe măsură ce fetele îmbătrânesc. De fiecare dată când le vizitez acasă, atmosfera este haotică. Andreea și Ioana, în vârstă de șase și respectiv patru ani, aleargă sălbatice prin casă, strigătele lor răsunând în aer. Sar pe mobilă, aruncă jucării peste tot și rar aud cuvântul „nu” din partea mamei lor.

Am încercat să îmi exprim îngrijorările în mod delicat către Elena. Am sugerat că stabilirea unor limite ar putea ajuta la gestionarea comportamentului fetelor. Totuși, sfaturile mele par să cadă întotdeauna în urechi surde. Elena insistă că își dorește ca fiicele ei să se exprime liber și să exploreze mediul înconjurător fără constrângeri. Crede că prea multe reguli le vor stânjeni creativitatea și independența.

În timpul unei vizite anume, situația a escaladat. Andreea și Ioana se jucau un joc care implica alergatul cât de repede puteau de la un capăt la altul al casei. Îngrijorată pentru siguranța lor, le-am spus să încetinească, explicând că s-ar putea împiedica și răni. Ioana s-a oprit și m-a privit, confuzie evidentă în ochii ei, înainte ca Andreea să-i ia mâna și să strige: „Mami spune că putem face ce vrem în casa noastră!”

Elena, auzind asta din bucătărie, a venit în sufragerie. Fața ei era setată într-o expresie fermă pe măsură ce mi-a spus: „Mamă, apreciez îngrijorarea ta, dar te rog lasă-mă să-mi cresc copiii. Vreau să învețe din experiențele lor.”

Tensiunea din cameră era palpabilă. M-am simțit marginalizată, anii mei de creștere a copiilor părându-se inutili în fața metodelor moderne de parenting ale Elenei. Vizita s-a încheiat în mod stânjenitor, cu o distanță palpabilă între Elena și mine.

Pe drumul spre casă, nu am putut scăpa de sentimentul de neliniște. Mă îngrijora ce fel de tinere vor deveni Andreea și Ioana fără nicio limită. Vor respecta autoritatea? Vor înțelege limitele și responsabilitatea personală?

Lunile au trecut, și relația mea cu Elena a devenit tot mai tensionată. Vizitele mele au devenit mai rare, și când le vedeam pe nepoatele mele, am observat puține îmbunătățiri în comportamentul lor. Ultima picătură a venit în timpul unei întâlniri de familie într-un parc local. Comportamentul necontrolat al Andreei și Ioanei m-a făcut să mă simt jenată în fața altor familii. Au refuzat să împartă jucăriile și au făcut o scenă când a venit timpul să plece.

După acea zi, mi-am dat seama că poate era mai bine să mă retrag. M-a durut profund, dar părea că prezența mea aducea doar tensiune și dezacord. Îmi iubesc nepoatele, dar să le văd crescute într-un mod pe care nu-l puteam aproba era prea dificil.

Acum, le văd pe Andreea și Ioana doar cu ocazii speciale. Mi-e dor teribil de ele și păstrez speranța că într-o zi, Elena va vedea valoarea într-o abordare mai echilibrată a parentingului. Până atunci, prețuiesc amintirile din zilele timpurii cu nepoatele mele, când râsetele umpleau aerul, și sfaturile mele erau încă binevenite.