„E timpul să faci micul dejun pentru Mihai – mama lui a sunat”: Povestea unei iubiri sufocate de umbra mamei

— Ești tot în pat? Hai, trezește-te, trebuie să faci micul dejun pentru Mihai! Mama lui a sunat deja de două ori!
Vocea Ioanei, colega mea de apartament, răsuna în camera mică, plină de lumina cenușie a dimineții. M-am ridicat brusc, cu inima strânsă. Nu era prima dată când mă trezeam cu senzația că nu mai trăiesc pentru mine, ci pentru el… și mai ales pentru mama lui.

Totul a început banal, la ziua unui prieten comun. Mihai era genul acela de bărbat care știe să te facă să râzi chiar și când ți-e greu. Am dansat, am vorbit ore întregi, iar când mi-a cerut numărul, am simțit că poate fi începutul a ceva frumos. După câteva zile, m-a sunat. Am ieșit la o cafea pe Lipscani și am râs ca niște copii. M-a cucerit cu glumele lui și cu felul în care mă privea, ca și cum eram singura femeie din lume.

Primele luni au fost ca un vis. Îmi aducea flori, gătea pentru mine, mă asculta când aveam o zi proastă la muncă. Dar încet-încet, am început să observ ceva ciudat: orice decizie lua, Mihai trebuia să o confirme cu mama lui. Dacă ieșeam la film, trebuia să-i spună mamei ce film vedem. Dacă mergeam la munte, mama lui trebuia să știe unde stăm și cu cine mergem. La început am crezut că e doar grijulie, dar apoi am realizat că Mihai nu făcea nimic fără aprobarea ei.

— Ellie, mama zice că nu e bine să mănânci atât de târziu. Poate ar trebui să încercăm să luăm cina mai devreme, îmi spunea el într-o seară, după ce m-am întors obosită de la birou.

— Mihai, suntem adulți. Nu trebuie să-i cerem voie pentru orice lucru mărunt!

— Dar ea știe mai bine…

Așa începea fiecare ceartă. Încercam să-i explic că relația noastră nu poate funcționa dacă mama lui e mereu prezentă între noi. El ridica din umeri și spunea că nu vrea să o supere.

Când mi-a propus să ne mutăm împreună, am avut un moment de ezitare. Îl iubeam, dar simțeam că nu sunt doar eu în ecuație. Totuși, am acceptat, sperând că poate lucrurile se vor schimba dacă avem spațiul nostru.

Prima dimineață în noul apartament a fost un coșmar. La ora șapte fix, telefonul lui Mihai a sunat. Era mama lui.

— Mihai, ai mâncat? Ai grijă să nu uiți pastilele! Și spune-i Elenei (niciodată nu-mi spunea pe nume corect) să-ți facă omletă cum îți place ție!

Mihai a râs jenat și a închis telefonul.

— E doar grijulie…

În fiecare zi era la fel. Mesaje peste mesaje: „Ai pus șosetele la spălat?”, „Să nu uiți să-ți iei geaca!”, „Elena știe să facă ciorbă de perișoare?”

Într-o seară, după o zi lungă la muncă, am găsit-o pe mama lui Mihai în bucătăria noastră. Venise „să ne ajute”, dar de fapt inspecta totul: cum e aranjată vesela, dacă am făcut curat sub pat, dacă am pus destule legume în frigider.

— Ellie, dragă, tu chiar știi să ai grijă de un bărbat? Mihai e obișnuit cu anumite standarde acasă…

Am simțit cum îmi fierbe sângele. Mihai stătea pe canapea și se uita la televizor, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Mihai! Chiar nu vezi că mama ta ne sufocă?

— Nu exagera… E casa noastră, dar e și familia mea!

Am început să mă simt invizibilă. Orice făceam era criticat sau comparat cu „cum face mama”. Dacă găteam altceva decât ce știa el din copilărie, strâmba din nas. Dacă voiam să mergem undeva doar noi doi, trebuia să-i explicăm mamei de ce nu o invităm și pe ea.

Prietenii mei au început să mă întrebe dacă sunt fericită. Ioana mi-a spus într-o seară:

— Ellie, tu nu mai ești tu. Parcă trăiești viața altcuiva.

Avea dreptate. Într-o zi am ajuns acasă și l-am găsit pe Mihai vorbind la telefon cu mama lui despre… ce culoare să alegem pentru draperii.

— Nu pot să cred! Chiar trebuie să decidă ea totul?

Mihai s-a uitat la mine cu ochii mari:

— E important pentru mine ce crede ea…

Atunci am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Îmi doream o familie, dar nu una în care eu eram mereu pe locul doi după mama lui.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine gătește mai bine sarmale – eu sau mama lui –, i-am spus:

— Mihai, trebuie să alegi: vrei o viață cu mine sau cu mama ta?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu pot…

Atunci am știut că trebuie să plec. Mi-am făcut bagajele într-o noapte tăcută și am plecat fără să mă uit înapoi.

Acum stau singură în garsoniera mea mică și mă întreb: oare câte femei trăiesc povestea asta? Oare cât curaj îți trebuie ca să alegi demnitatea în locul unei iubiri care te sufocă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?