Tăcerea fratelui meu: Cum căsnicia lui Rareș ne destramă familia

— Rareș, nu vezi că Ilinca te controlează? Am ridicat vocea fără să vreau, cu mâinile strânse pe marginea mesei din bucătăria părinților. Mama s-a oprit din spălatul vaselor, iar tata a oftat adânc, ca și cum ar fi vrut să dispară din încăpere. Rareș a rămas tăcut, cu ochii în farfuria de ciorbă, ca un copil certat.

— Nu e așa, Ana, a murmurat el, fără să mă privească. E doar obosită, are mult de muncă la birou…

— Mereu găsești scuze pentru ea! am izbucnit. De când te-ai însurat, nu mai vii pe la noi decât când te lasă ea. Nu mai ieși cu prietenii, nu mai râzi ca înainte. Parcă nici nu mai ești tu!

Ilinca nu era prezentă, dar prezența ei plutea peste tot: în felul în care Rareș își verifica telefonul la fiecare cinci minute, în privirea lui speriată ori de câte ori cineva aducea vorba despre ea. De când s-au căsătorit, Rareș s-a schimbat. Nu mai era băiatul vesel care făcea glume la masă sau care mă suna să-mi povestească tot felul de nimicuri. Acum era mereu grăbit, mereu absent.

Mama încerca să-l apere, dar și ea era îngrijorată. Tata nu spunea nimic, dar îl vedeam cum se uită lung la Rareș, ca și cum ar fi vrut să-i spună ceva și nu găsea cuvintele. Într-o seară, după ce Rareș a plecat brusc de la cină pentru că „Ilinca îl aștepta”, tata a rămas pe scaun și a spus încet:

— Nu-l mai recunosc pe băiatul meu.

Am simțit un nod în gât. Îmi era dor de fratele meu. Îmi era dor de serile când stăteam amândoi pe balcon și visam la viitor. Acum, viitorul lui părea scris de altcineva.

Într-o zi, am decis să merg la el acasă fără să anunț. Ilinca mi-a deschis ușa cu o privire rece.

— Ce cauți aici?

— Am venit să-l văd pe Rareș.

— E ocupat. Lucrează.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Ilinca, e fratele meu! Nu poți să-l ții departe de familie!

Ea a zâmbit fals.

— Poate că ar trebui să-ți vezi de viața ta, Ana. Rareș are alte priorități acum.

Am intrat peste ea și l-am găsit pe Rareș în biroul lui mic, cu laptopul deschis și ochii roșii de oboseală.

— Ana… nu trebuia să vii…

— Rareș, te rog! Nu vezi ce se întâmplă cu tine? Nu vezi că te izolează?

A ridicat din umeri, fără vlagă.

— E soția mea…

— Și noi suntem familia ta! Nu poți să renunți la noi pentru ea!

A tăcut din nou. Tăcerea lui era ca o palmă peste sufletul meu. Am plecat plângând.

Zilele au trecut greu. Mama mă suna aproape zilnic să mă întrebe dacă am vorbit cu Rareș. Tata nu mai aducea vorba despre el. La un moment dat, am primit un mesaj scurt: „Sunt bine. Nu-ți face griji.” Atât. Fără alte explicații.

La Paști, am sperat că va veni acasă. Mama a pregătit totul ca pe vremuri: cozonac, ouă roșii, friptură. Dar Rareș nu a venit. A sunat doar să spună „Sărbători fericite”, iar vocea lui era stinsă.

Într-o seară târzie, m-am întâlnit cu prietenul lui cel mai bun, Vlad.

— Ana, nu știu ce să fac cu el… Parcă trăiește într-o colivie. Ilinca îi citește mesajele, îi controlează banii… Nu iese nicăieri fără ea.

— De ce nu spune nimic? De ce nu luptă?

Vlad a ridicat din umeri.

— Cred că îi e frică s-o supere. Sau poate crede că asta e normal într-o căsnicie…

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu greșesc insistând atât de mult. Poate că Rareș chiar o iubește pe Ilinca și acceptă totul din dragoste. Dar cum poate dragostea să doară atât?

Într-o zi, mama a făcut tensiune mare și a ajuns la spital. Rareș nu a venit nici atunci. A sunat abia după două zile.

— Ana… îmi pare rău… Ilinca nu m-a lăsat să plec…

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. L-am certat la telefon până am rămas fără glas.

— Dacă nu poți fi lângă mama ta când are nevoie de tine, atunci cine ești tu?

A tăcut din nou.

Au trecut luni de zile fără să ne vedem. Familia noastră s-a destrămat încet: mama s-a retras în tăcere, tata s-a apucat de băut câte o bere în fiecare seară și eu am început să evit casa părintească pentru că mă durea prea tare absența lui Rareș.

Într-o noapte, am primit un mesaj de la el: „Mi-e dor de voi.” Atât. Am plâns ore întregi.

Nu știu dacă va avea vreodată curajul să se ridice împotriva Ilincăi sau dacă va rămâne prizonierul tăcerii lui pentru totdeauna. Dar mă întreb: cât putem sacrifica pentru dragoste? Și cât timp putem trăi fără cei pe care îi iubim cu adevărat?