Pământul neroditor și rădăcinile amare

— Tu chiar crezi că e corect ce-ai făcut? a izbucnit Camelia, trântind ușa cabanei de la grădină. Mâinile îi tremurau pe coada sapei, iar ochii îi ardeau de furie. — Mi-ai dat parcela aia uscată, unde nici iarba nu vrea să crească! Știi bine că mama mereu avea grijă de partea ta, iar pe a mea o lăsa de izbeliște.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eram încă în doliu după mama, iar fiecare discuție cu Camelia părea să mă rănească mai tare. M-am uitat la mâinile mele pline de pământ, la unghiile negre de la săpat, și am încercat să-mi adun gândurile.

— Camelia, nu eu am ales parcelele. Mama a lăsat totul scris în testament. Tu ai tras la sorți prima. Nu pot să schimb asta doar pentru că nu-ți convine acum.

Ea a râs scurt, amar. — Da, sigur! Tu mereu ai avut norocul de partea ta. Ți-a lăsat ție tot ce era mai bun: casa, grădina cu meri, și acum și parcela asta roditoare. Eu am rămas cu ce-a rămas… ca întotdeauna.

M-am simțit vinovată fără să fiu vinovată. Îmi aminteam cum mama mă lua cu ea la grădină când eram mici. Camelia nu voia niciodată să vină, prefera să stea în casă cu tata și să citească. Mama spunea mereu: „Fiecare cu rostul lui.” Dar acum, când mama nu mai era, totul părea să se fi schimbat.

— Nu e vina mea că parcela ta e mai uscată. Poate dacă ai uda-o mai des…

— Nu-mi da tu mie lecții! a țipat Camelia. Tu ai avut mereu parte de dragostea ei! Eu eram mereu pe locul doi.

M-am uitat la ea și am văzut nu doar furia, ci și durerea din ochii ei. Poate că avea dreptate într-un fel. Poate că mama mă prefera pe mine pentru că eram mai apropiată de ea, pentru că îi semănam la fire. Dar nu era vina mea că relația lor era rece.

— Camelia, hai să nu ne certăm acum. Avem destule pe cap cu moartea mamei…

— Nu vreau mila ta! Vreau doar să fim egale pentru o dată în viață! Să schimbăm parcelele!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. — Nu! Eu am muncit aici ani de zile cu mama. Am pus suflet în pământul ăsta. Nu pot să-l las acum doar pentru că tu vrei ce e mai bun fără să muncești!

A tăcut o clipă, apoi a izbucnit în plâns. — Niciodată n-ai să mă înțelegi… Niciodată n-ai să știi cum e să fii mereu pe dinafară.

Am lăsat sapa jos și m-am apropiat de ea. Am vrut să o îmbrățișez, dar s-a tras înapoi.

— Lasă-mă! Nu vreau nimic de la tine!

A plecat trântind poarta grădinii, iar eu am rămas singură printre rândurile de roșii și ardei, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am așezat pe banca veche și am privit spre parcela Cameliei: pământ crăpat, buruieni uscate, nimic nu părea să prindă viață acolo. Dar nici ea nu încercase cu adevărat.

În zilele următoare, tensiunea dintre noi a crescut. Tata încerca să ne împace, dar era depășit de situație. Vecinii din grădină șușoteau când treceam pe lângă ei: „Uite-le pe fetele Mariei… S-au certat pentru pământ.”

Într-o seară, Camelia a venit acasă cu ochii umflați de plâns.

— Am încercat să ud parcela… Am pus semințe de fasole ca mama, dar nu răsare nimic! Poate chiar e blestemată…

Am simțit un val de compasiune pentru ea. M-am ridicat și am luat-o de mână.

— Hai cu mine mâine dimineață. Îți arăt cum făcea mama. Poate reușim împreună.

A acceptat fără să spună nimic. Dimineața devreme am mers împreună la grădină. I-am arătat cum să sape adânc, cum să pună compost din resturile adunate toamna trecută, cum să ude încet ca apa să pătrundă în pământ.

— Mama spunea mereu că pământul simte cine îl iubește, i-am zis încet.

Camelia a oftat. — Poate că n-am știut niciodată cum s-o iubesc pe mama… Poate că nici ea n-a știut cum să mă iubească pe mine.

Am lucrat împreună toată ziua. La final, parcela ei arăta altfel: mai vie, mai promițătoare. Am simțit că poate nu e prea târziu pentru noi.

Dar conflictul nu s-a stins ușor. În zilele următoare au apărut zvonuri că tata vrea să vândă casa părintească pentru a împărți banii între noi. Camelia a fost prima care s-a opus:

— Nu vreau bani! Vreau doar să simt că aparțin undeva… Că am și eu rădăcini aici!

M-am uitat la ea și am înțeles: nu parcela era problema adevărată, ci sentimentul ei de nedreptate și lipsa iubirii materne.

Într-o seară târzie, stând pe banca din grădină sub lumina lunii, am întrebat-o:

— Crezi că dacă schimbam parcelele ne-ar fi fost mai ușor?

A zâmbit trist: — Nu știu… Poate că niciodată n-o să fie destul ce primim dacă nu știm să prețuim ce avem.

Acum mă uit la pământul nostru și mă întreb: oare cât din ceea ce crește sau nu crește aici ține de pământ și cât ține de noi? Oare putem vindeca rădăcinile amare ale trecutului sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli?