Promisiunea Nespusă: Între Datorie și Familie

— Nu e corect, mamă! De ce trebuie să ne descurcăm noi cu promisiunea ta? am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce fetița mea plângea în camera alăturată.

Mama s-a uitat la mine cu acea privire obosită, dar încăpățânată, pe care o știam prea bine din copilărie. — Eu i-am promis lui Radu bani pentru mașină. Tu și Vlad trebuie să vă înțelegeți cu el. Eu nu mai pot.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să țip, să plâng, să dau vina pe toată lumea. Dar nu am făcut-o. M-am uitat la Vlad, soțul meu, care încerca să-și ascundă frustrarea sub o mască de calm. Știam că îl doare la fel de tare ca pe mine.

Totul a început acum trei ani, când eram doar noi doi, fără griji, fără copii, fără planuri mari. Mama ne-a spus atunci, într-o după-amiază de vară, pe terasa casei părintești:

— Radu are nevoie de bani pentru o mașină. Am promis că îl ajut. Voi nu aveți nevoie acum, sunteți bine. O să vă ajut și pe voi când va fi cazul.

Nu am protestat. Chiar nu aveam nevoie atunci. Eram ocupați cu joburile noastre, cu vacanțele spontane la munte sau la mare, cu serile lungi petrecute pe balconul apartamentului nostru mic din București. Radu era mereu cel care avea nevoie de ceva: bani pentru facultate, bani pentru chirie, bani pentru mașină. Mama îi dădea mereu, iar eu tăceam.

Dar viața s-a schimbat. Am rămas însărcinată pe neașteptate și totul s-a dat peste cap. Vlad a pierdut jobul la începutul pandemiei, iar eu am intrat în concediu maternal. Banii s-au împuținat rapid. Când fetița noastră s-a născut prematur și a avut nevoie de tratamente costisitoare, am început să simt povara fiecărui leu cheltuit.

Într-o zi, după ce am plătit ultima rată la spital și am rămas aproape fără nimic în conturi, Vlad m-a întrebat:

— De ce nu îi ceri mamei banii pe care i-a dat lui Radu? A zis că vă ajută pe amândoi.

Am oftat. — Nu vreau să par că cerșesc sau că mă cert cu fratele meu pentru bani…

— Nu e vorba de cerșit. E vorba de dreptate, a zis el apăsat.

Așa că am sunat-o pe mama. I-am spus timid că avem nevoie de ajutor, că promisiunea făcută lui Radu ne-a lăsat pe dinafară. Mama a tăcut mult timp la telefon.

— Nu mai am bani acum… I-am dat tot ce aveam lui Radu. Voi doi trebuie să vă înțelegeți între voi.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am crescut crezând că suntem egali în ochii ei, dar realitatea era alta. Radu era mereu prioritar.

În acea seară am mers la Radu acasă. El și soția lui tocmai își cumpăraseră un apartament nou în Militari Residence și ne-au primit cu zâmbete largi.

— Ce mai faceți? Cum e micuța? ne-a întrebat el jovial.

Am înghițit în sec și i-am spus direct:

— Avem nevoie de ajutor. Mama a zis că tu ai primit banii pentru mașină și că ar trebui să ne ajuți acum.

Radu a râs scurt.

— Păi… eu nu mai am banii ăia demult! Și oricum, mama a zis că mi-i dă mie pentru că aveam nevoie urgentă atunci. Voi erați bine…

Vlad s-a încruntat:

— Dar nu e corect! Suntem frați! Dacă mama voia să fie dreaptă, trebuia să ne ajute pe amândoi la fel!

Radu a ridicat din umeri:

— Asta e… fiecare cu norocul lui.

Am plecat de acolo cu lacrimi în ochi. În drum spre casă, Vlad a tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Nu pot să cred cât de egoist poate fi fratele tău… Și mama ta… Parcă nici nu-i pasă prin ce trecem.

Am încercat să-l apăr pe Radu, pe mama… dar nu mai aveam argumente. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la fetița mea cum doarme liniștită și m-am întrebat dacă voi putea vreodată să fiu o mamă dreaptă pentru ea.

Zilele au trecut greu. Relația mea cu Vlad s-a răcit; fiecare reproș nerostit plutea între noi ca un nor greu. Mama mă suna rar și vorbea doar despre Radu și realizările lui. Eu mă simțeam invizibilă.

Într-o zi, după ce am adormit fetița și m-am prăbușit pe canapea, Vlad s-a apropiat de mine și mi-a spus:

— Trebuie să ne gândim la noi și la copilul nostru. Nu putem trăi mereu cu speranța că cineva ne va ajuta sau va repara greșelile trecutului.

L-am privit lung și am simțit cum mă inundă o tristețe amară, dar și o hotărâre nouă.

Am început să caut soluții: am vândut lucruri vechi din casă, am acceptat un job part-time online, Vlad s-a angajat la o firmă mică de curierat. Ne-am descurcat greu, dar fiecare mic succes era o victorie personală.

Mama a continuat să-l ajute pe Radu ori de câte ori avea nevoie. Eu nu i-am mai cerut nimic. Am învățat să mă bazez pe mine și pe Vlad.

Dar rana a rămas acolo: sentimentul că nu contez la fel de mult ca fratele meu în ochii mamei mele.

Acum, când privesc spre viitorul fetiței mele, mă întreb: Oare voi reuși eu să fiu altfel? Să nu fac diferențe? Să nu las promisiunile nespuse sau nedrepte să ne destrame familia?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați reuși să iertați sau să mergeți mai departe când familia însăși pare că te lasă pe dinafară?