Ani de vecinătate: De la străini la familie

— Ce faci, Ilinca? Ai uitat iar să închizi lumina la baie!
Vocea mamei răsuna prin pereții subțiri ai apartamentului nostru din cartierul Titan, amestecându-se cu zgomotul ploii care bătea în geam. Eram în clasa a unsprezecea și tot ce-mi doream era liniște. Dar liniștea nu era niciodată de partea noastră. În seara aceea, am auzit pentru prima dată țipetele din apartamentul vecin. Nu erau țipete de ceartă, ci de panică. Am ieșit pe hol, cu inima bătându-mi nebunește, și am văzut-o pe doamna Popescu încercând să-și țină soțul treaz, după ce acesta căzuse din cauza tensiunii.

— Ajutați-mă, vă rog! striga ea disperată.

Fără să stau pe gânduri, am fugit la ei. Mama a sunat la salvare, iar eu am stat cu doamna Popescu, ținând-o de mână. Atunci am simțit pentru prima dată că suntem mai mult decât niște străini care împart același perete.

Anii au trecut și relația noastră cu familia Popescu s-a transformat. La început, ne salutam doar pe scara blocului. Apoi, după incidentul cu domnul Popescu, am început să ne vizităm. Mama îi făcea supă de pui când erau răciți, iar eu o ajutam pe fiica lor, Raluca, la teme. Tata, mereu morocănos, bombănea că „nu e treaba noastră să ne băgăm în viețile altora”, dar nu putea refuza niciodată o felie de cozonac de la doamna Popescu.

Într-o zi de vară, când soarele ardea nemilos peste blocurile gri, Raluca a venit la noi plângând. Părinții ei se certau din ce în ce mai des din cauza banilor. Tata era șomer de aproape un an, iar mama ei lucra două schimburi la supermarket. Am stat cu ea în camera mea și am ascultat-o cum își vărsa sufletul.

— Ilinca, dacă ai ști cât mi-aș dori să plec de aici… Să nu mai aud cum se ceartă pentru fiecare leu.

Am strâns-o în brațe și i-am promis că totul va fi bine. Dar nu știam dacă pot să-mi țin promisiunea.

În toamna acelui an, domnul Popescu a făcut un accident vascular cerebral. L-am văzut pe tata cum îl ducea în brațe până la ambulanță, fără să scoată un cuvânt. După aceea, liniștea s-a așternut peste apartamentul lor ca o pătură grea. Doamna Popescu nu mai ieșea din casă decât pentru cumpărături, iar Raluca părea tot mai absentă.

Într-o seară, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie.

— Nu știu ce să fac… Mi-e teamă că nu-i putem ajuta mai mult decât atât.

Atunci am înțeles cât de mult ne legaserăm de ei. Nu mai eram doar vecini — eram o familie improvizată, unită de suferință și speranță.

Când domnul Popescu a murit, tot blocul a simțit pierderea. La parastas, am stat toți înghesuiți în sufrageria lor mică, împărțind colivă și lacrimi. Tata a spus atunci ceva ce nu-l credeam în stare:

— Să nu uitați că suntem aici pentru voi.

După înmormântare, Raluca s-a schimbat. A început să lipsească de la școală și să iasă cu băieți dubioși din cartier. Într-o noapte târzie, am auzit bătăi disperate în ușă. Era doamna Popescu:

— Ilinca, te rog… Nu știu unde e Raluca! Nu răspunde la telefon!

Am ieșit pe stradă s-o caut. Am găsit-o într-un parc întunecat, plângând pe o bancă.

— De ce te-ai schimbat atât de mult? am întrebat-o.

— Nu mai pot… Simt că nu mai are rost nimic fără tata.

Am stat lângă ea până dimineața și i-am promis că nu o voi lăsa singură.

De atunci, am devenit confidenta ei. Împreună am trecut prin examenele de Bacalaureat, prin crizele mamei ei și prin propriile mele probleme — tata a fost diagnosticat cu diabet și mama a rămas fără serviciu. Ne-am sprijinit reciproc cu ce am putut: o farfurie cu ciorbă caldă, un sfat sau doar o vorbă bună.

Anii au trecut și viața ne-a dus pe drumuri diferite. Eu am intrat la facultate la Litere, iar Raluca s-a angajat ca vânzătoare ca să-și ajute mama. Dar legătura noastră nu s-a rupt niciodată. De fiecare dată când mă întorc acasă, primul lucru pe care îl fac e să bat la ușa lor.

Într-o zi, când m-am întors din București după sesiune, le-am găsit pe mama și pe doamna Popescu stând împreună la cafea și râzând ca două adolescente. Tata citea ziarul cu voce tare pentru toată lumea. Raluca mi-a făcut cu ochiul:

— Vezi? Până la urmă suntem tot aici.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: ce ne-a transformat din niște străini în familie? Poate suferința împărțită sau poate micile gesturi de zi cu zi care ne-au apropiat fără să ne dăm seama.

Oare câți dintre noi își cunosc cu adevărat vecinii? Și câți ar avea curajul să deschidă ușa atunci când aud un strigăt de ajutor?