Vocea din Monitorul de Bebeluşi

— Mamă, cine e acolo? a întrebat Luca, ridicându-şi mânuţa spre monitorul alb, care pâlpâia discret pe noptieră. Am tresărit, pentru că eram singură cu el acasă, iar Sorin, soţul meu, era la muncă în tura de noapte. Am zâmbit forţat şi am încercat să-l liniştesc.

— Nu e nimeni, puiule. Doar mami te vede pe monitor, să ştie că eşti bine.

Dar Luca nu părea convins. A continuat să zâmbească şi să facă cu mâna spre obiectul acela mic, ca şi cum cineva i-ar fi răspuns. Am simţit un fior rece pe şira spinării. Am încercat să-mi alung gândurile negre. Poate doar imaginaţia lui bogată de copil de doi ani.

Seara a trecut greu. După ce l-am culcat pe Luca, am rămas singură în sufragerie, cu telefonul în mână, încercând să mă concentrez pe conversaţia cu prietena mea, Roxana. Dar mintea îmi zbura mereu la gesturile ciudate ale fiului meu. Într-un impuls, am deschis aplicaţia monitorului de bebeluşi şi am început să derulez înregistrările din ultimele zile.

La început, totul părea normal: Luca dormea liniştit sau se juca cu ursuleţul lui de pluş. Dar la ora 20:37, exact când îl văzusem făcând cu mâna, am auzit ceva ce nu ar fi trebuit să fie acolo. O voce groasă, şoptită, care spunea clar: „Luca… vino aici…”

Mi s-a făcut pielea de găină. Am dat volumul la maxim. Vocea era clară, dar nu semăna nici cu a mea, nici cu a lui Sorin. M-am ridicat brusc şi am alergat în camera lui Luca. Dormea liniştit, dar eu nu mai puteam respira de frică.

Am sunat-o pe Roxana:

— Roxi, trebuie să vii la mine! Acum! Am nevoie de tine!

În zece minute era la uşă. I-am arătat înregistrarea. S-a făcut albă la faţă.

— Gabriela, tu glumeşti? Cine ar putea vorbi aşa cu el?

— Nu ştiu… Poate cineva a spart sistemul? Poate… poate e vreo glumă proastă?

Am încercat să-l sun pe Sorin. Nu mi-a răspuns imediat. Când a sunat înapoi, i-am povestit totul printre lacrimi.

— Gabi, ai grijă la uşi şi ferestre! Vin acasă imediat!

Noaptea aceea a fost un coşmar. Roxana a rămas cu mine până dimineaţă. Sorin a venit acasă la 2 noaptea şi a verificat fiecare colţ al apartamentului nostru din cartierul Titan. Nimic suspect.

A doua zi am mers la poliţie cu înregistrarea. Au ridicat din umeri:

— Doamnă, probabil cineva a spart conexiunea wireless. Se mai întâmplă… Dar nu avem ce face dacă nu există alte probe.

Ne-am simţit neputincioşi. Sorin a vrut să arunce monitorul la gunoi.

— Mai bine îl supraveghem noi pe Luca decât să ne jucăm cu tehnologia asta!

Dar eu nu puteam renunţa aşa uşor. Voiam să aflu cine ne invadase intimitatea. Am început să citesc pe forumuri despre cazuri similare. Se pare că nu eram singura: alte mame povesteau despre voci străine care le vorbeau copiilor prin monitoare.

În zilele următoare, atmosfera din casă s-a schimbat complet. Sorin devenise irascibil şi distant.

— Eşti paranoică! Nu vezi că nu s-a întâmplat nimic? Poate ai auzit greşit!

— Cum poţi spune asta? Era vocea unui străin! Dacă cineva ne urmăreşte copilul?

Certurile au devenit tot mai dese. Eu nu mai puteam dormi noaptea; stăteam cu ochii pe monitor şi pe Luca până dimineaţa. Simţeam că mă pierd.

Într-o seară, l-am surprins pe Sorin vorbind la telefon pe balcon:

— Da, ştiu… Dar nu pot vorbi acum… E prea stresată… Da, o să rezolv eu…

Când m-a văzut că-l privesc, s-a înroşit la faţă.

— Cu cine vorbeai?

— Cu un coleg de la muncă… Ce vrei să insinuezi?

Am început să bănuiesc că el ştia mai multe decât recunoştea. Poate era implicat? Poate cineva apropiat nouă ne făcea asta?

Am decis să instalez o cameră ascunsă în sufragerie şi să schimb parola reţelei Wi-Fi. În noaptea următoare, monitorul s-a aprins din nou singur şi aceeaşi voce a şoptit:

— Luca… vino aici…

Am fugit în camera copilului şi l-am găsit plângând speriat sub pătură.

— Mami! Nu vreau să mai aud vocea aia!

Atunci am luat hotărârea: am scos monitorul din priză şi l-am aruncat la gunoi. Am decis că siguranţa copilului meu e mai importantă decât orice confort tehnologic.

Relaţia mea cu Sorin s-a răcit tot mai mult după acel episod. Nu mai aveam încredere nici măcar în el. Mă întrebam dacă nu cumva toată paranoia mea distrusese ceva ce nu se va mai repara niciodată.

Acum, după luni de zile, încă tresar când aud un zgomot ciudat sau când Luca vorbeşte singur în cameră. Oare cât de mult ne putem baza pe tehnologie? Şi cât de mult ne poate distruge frica pentru cei dragi?

Uneori mă întreb: dacă aş fi ignorat totul, ar fi fost mai bine? Sau poate tocmai vigilenţa mea l-a salvat pe Luca? Voi ce aţi fi făcut în locul meu?