Umbrele din curtea grădiniței

— Ilinca, hai, grăbește-te, iar întârziem! Am strigat din prag, cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund neliniștea. Fetița mea de trei ani stătea în mijlocul holului, cu ghiozdănelul roz atârnându-i stângaci pe un umăr și ochii mari, umezi, fixați în podea. Nu voia să plece la grădiniță. De o săptămână, fiecare dimineață era o luptă.

— Mami, nu vreau… Nu vreau la copii! a șoptit, aproape fără glas.

Am îngenuncheat lângă ea și i-am mângâiat obrajii reci. „De ce, puiule? Ce s-a întâmplat?” Dar răspunsul era mereu același: „Nu vreau.”

În acea zi, am decis să rămân mai mult la poartă. Am privit cum Ilinca s-a lipit de perete, încercând să se facă nevăzută printre ceilalți copii. Două fetițe mai mari au început să râdă și să-i tragă de ghiozdan. Un băiețel cu obraji roșii a împins-o ușor, iar ea a căzut pe genunchi. Educatoarea, doamna Viorica, era ocupată cu telefoanele părinților.

Am simțit un val de furie și neputință. M-am dus la directoare, doamna Dobre, dar mi-a spus sec: „Sunt copii, doamnă. Se mai întâmplă.”

Seara, acasă, Ilinca a refuzat să mănânce. S-a ascuns sub masă și a început să plângă în hohote. Soțul meu, Sorin, a ridicat din umeri: „O să treacă. Trebuie să fie tare.” Dar eu știam că nu e atât de simplu.

A doua zi, am postat pe un grup de părinți de pe Facebook: „Ce faci când copilul tău e ținta bullying-ului la grădiniță?” Răspunsurile au curs: „Schimbă grădinița.” „Vorbește cu părinții agresorilor.” „Las-o să se descurce singură.” Niciunul nu mi s-a părut potrivit.

În acea seară, am primit un mesaj privat de la un necunoscut: „Bună! Sunt Vlad, fratele unei prietene din grup. Pot veni mâine cu voi la grădiniță? Am o idee.” Am ezitat, dar disperarea m-a împins să accept.

Dimineața următoare, Vlad ne aștepta în fața blocului. Avea vreo treizeci de ani, părul ciufulit și o privire caldă. Purta un costum de unicorn mov cu paiete strălucitoare și o pancartă pe care scria: „Fiecare copil e magic!”

Ilinca l-a privit cu ochii mari și pentru prima dată în zilele acelea a zâmbit timid.

— Bună, Ilinca! Azi mergem împreună la grădiniță. Știi că și eu am fost cândva speriat? Dar am descoperit că magia e în noi!

Pe drum, oamenii se uitau ciudat la noi. Unii râdeau, alții dădeau ochii peste cap. Dar Vlad mergea drept înainte, ținând-o pe Ilinca de mână.

Când am ajuns în curtea grădiniței, copiii s-au oprit din joacă. Vlad s-a aplecat spre Ilinca:

— Vrei să le arătăm tuturor cât de curajoasă ești?

Ilinca a dat din cap și s-a apropiat de grupul de copii. Vlad a început să danseze caraghios și să cânte:

— Cine vrea să fie unicorn azi? Cine vrea să fie magic?

Copiii au început să râdă și să se apropie curioși. Chiar și cele două fetițe care o necăjeau pe Ilinca s-au uitat cu ochii mari la Vlad.

— Și eu vreau! a strigat una dintre ele.

Vlad le-a dat tuturor câte o brățară colorată și le-a spus:

— Fiecare dintre voi are ceva special. Azi nu râdem unul de altul. Azi suntem toți magici!

Educatoarea a ieșit din clasă și a rămas blocată când l-a văzut pe Vlad.

— Ce se întâmplă aici?

— Învățăm despre bunătate și curaj! a răspuns Vlad zâmbind larg.

În acea zi, Ilinca nu a mai plâns. Seara mi-a spus:

— Mami, azi am fost magică!

Dar povestea nu s-a terminat aici. A doua zi am primit un telefon de la directoare:

— Doamnă Popescu, nu putem permite astfel de manifestări la grădiniță. Copiii trebuie să respecte reguli.

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Doamnă directoare, copiii mei trebuie să fie în siguranță înainte de orice regulă!

Discuția s-a terminat brusc. În zilele următoare, Vlad a venit din nou cu noi – uneori îmbrăcat în supererou, alteori doar cu o pălărie caraghioasă și povești despre curaj. Încet-încet, copiii au început să se joace împreună cu Ilinca. Fetițele care o necăjeau au venit într-o zi la mine:

— Doamnă, putem merge cu Ilinca în parc?

Am simțit lacrimi în ochi.

Dar nu toți părinții au fost încântați. Unii au spus că Vlad e „ciudat”, că „nu e normal” ce face. Un tată m-a abordat nervos:

— Nu vă dați seama că îi faceți rău copilului? O faceți ținta glumelor!

Am rămas fără cuvinte. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva lumea nu e pregătită pentru bunătate și empatie.

Într-o seară, Ilinca mi-a spus:

— Mami, azi am ajutat-o pe Maria când a plâns. I-am dat brățara mea magică.

Atunci am știut că Vlad nu doar că a ajutat-o pe fiica mea – ci a schimbat ceva în toți copiii aceia.

Acum mă uit la Ilinca cum doarme liniștită și mă întreb: Oare cât de greu e să fii diferit într-o lume care vrea ca toți să fim la fel? Oare câți părinți ar avea curajul să lupte pentru copilul lor până la capăt?