În Umbra Trădării: Cum Am Regăsit Credința Când Totul S-a Prăbușit

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Glasul meu răsuna spart în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îmi tremurau, iar inima bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și vecinii. Radu stătea în fața mea, cu ochii în pământ, incapabil să rostească vreun cuvânt.

Totul a început cu un mesaj găsit întâmplător pe telefonul lui. Nu căutam nimic, nu eram genul suspicios, dar ceva m-a făcut să deschid ecranul când a vibrat pe masă. „Mi-e dor de tine”, scria o anume Mirela. Am simțit cum mi se taie respirația. Într-o clipă, lumea mea s-a prăbușit.

— Nu e ceea ce crezi, a bâiguit el, dar privirea lui trăda vinovăția. Am început să țip, să plâng, să-l întreb de ce, cum, de când. El tăcea. În mintea mea se derulau toate momentele noastre: nunta din biserica din satul meu natal, nașterea fetiței noastre, Crăciunurile petrecute împreună la masa mică din sufragerie. Toate păreau acum minciuni.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am închis în baie și am plâns până nu am mai avut lacrimi. M-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut: ochii umflați, părul ciufulit, sufletul zdrobit. M-am întrebat dacă e vina mea. Poate că nu am fost destul de bună soție? Poate că m-am lăsat copleșită de grijile zilnice și am uitat să-l mai iubesc ca la început?

A doua zi dimineață, mama a venit să stea cu fetița noastră, Ilinca. A simțit că ceva nu e în regulă. — Ce-ai pățit, fata mea? Ai ochii roșii ca focul! Am încercat să mă abțin, dar lacrimile au început din nou să curgă. I-am spus totul. Mama a oftat adânc și m-a strâns în brațe. — Bărbații… Dar tu trebuie să fii tare pentru Ilinca. Nu lăsa durerea să te doboare.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Radu încerca să se apropie de mine, să-mi explice, dar nu puteam să-l ascult. Îl vedeam ca pe un străin. Prietenele mele îmi spuneau una: „Lasă-l! Nu merită!” Alta: „Iartă-l, pentru copil!” Eu eram prinsă între furie și disperare.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am ieșit pe balcon și am privit cerul plin de stele. Am început să mă rog. Nu mai făcusem asta de mult timp, poate din copilărie. — Doamne, dă-mi putere! Nu știu ce să fac… Ajută-mă să găsesc o cale!

În zilele următoare, am început să merg la biserică. Preotul parohiei noastre, părintele Dinu, m-a ascultat cu răbdare. — Iertarea nu e ușoară, dar nici răzbunarea nu aduce liniște sufletului. Roagă-te și caută răspunsul în tine.

Am început să citesc din Biblie și să mă rog în fiecare seară. Încet-încet, am simțit că sufletul meu se liniștește. Nu mai plângeam la fiecare pas al lui Radu prin casă. Am început să vorbim din nou, cu sinceritate dureroasă.

— De ce ai făcut asta? l-am întrebat într-o seară.
— Nu știu… M-am simțit singur, neglijat… Dar nu te-am iubit niciodată mai puțin.

M-a durut fiecare cuvânt, dar am realizat că și eu purtam o parte din vină: ne lăsasem copleșiți de rutină, uitasem să ne mai privim cu adevărat.

Familia mea a fost împărțită: tata voia să-l alung pe Radu din casă; sora mea îmi spunea că trebuie să lupt pentru familie. Eu eram sfâșiată între dorința de a-l pedepsi și nevoia de a-i oferi Ilincăi o familie întreagă.

Au urmat luni grele: consiliere de cuplu, discuții interminabile, certuri și împăcări. Radu a rupt orice legătură cu Mirela și a încercat să-și recâștige locul în viața noastră. Eu am continuat să mă rog și să caut răspunsuri.

Într-o duminică dimineață, la slujbă, am simțit pentru prima dată după mult timp o liniște adâncă. Am privit spre Radu și Ilinca și am știut că pot ierta, chiar dacă nu voi uita niciodată.

Astăzi suntem împreună încă, dar altfel: mai sinceri, mai atenți unul la celălalt. Credința m-a ajutat să nu mă pierd pe mine însămi în suferință și să găsesc puterea de a merge mai departe.

Mă întreb uneori: oare câte femei trec prin asta și nu au curajul să vorbească? Oare cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?