Între două lumi: Povestea unei alegeri imposibile

— Penelope, nu mai e loc de discuții! Bunica vine să stea cu noi, punct! vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea nebunește. Nu era prima dată când ne certam, dar niciodată nu simțisem atâta disperare.

— Radu, te rog… Nu putem lua o decizie atât de mare fără să discutăm. Știi cât de greu mi-a fost să mă adaptez aici, departe de ai mei, fără sprijin, fără prieteni… Acum vrei să aduci încă o persoană în apartamentul ăsta mic? am încercat să-mi păstrez calmul, dar vocea mi se frângea.

El s-a uitat la mine cu ochii aceia reci, pe care îi avea doar când era cu adevărat supărat. — Penelope, e bunica mea! Are 82 de ani, nu mai poate sta singură la țară. Mama nu o poate lua, frate-miu e plecat în Italia… Cine s-o ajute dacă nu noi?

M-am ridicat brusc și am început să strâng masa, doar ca să-mi ocup mâinile. — Și eu? Cine mă ajută pe mine? Cine are grijă de noi doi? De căsnicia noastră?

Radu a oftat și a ieșit pe balcon, lăsând ușa deschisă. Am rămas singură cu gândurile mele și cu frica aceea surdă că totul se va destrăma. M-am așezat pe scaun și am început să plâng în tăcere. Nu era vorba doar despre spațiu sau despre rutina noastră dată peste cap. Era despre faptul că nu mă simțeam văzută, ascultată, iubită.

A doua zi dimineață, când am intrat în bucătărie, Radu era deja îmbrăcat pentru muncă. — Am vorbit cu mama. O aducem pe bunica sâmbătă. Să nu faci vreo scenă.

M-am uitat la el ca la un străin. — Și dacă nu sunt de acord?

S-a oprit în ușă, fără să se întoarcă spre mine. — Atunci poate ar trebui să ne gândim dacă mai are rost să fim împreună.

Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet. Am simțit cum mi se taie respirația. Divorț? Pentru că nu vreau să trăiesc cu bunica lui? Pentru că vreau să am și eu un cuvânt de spus?

În zilele care au urmat, am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programul de muncă. Sâmbătă dimineață, Radu a plecat după bunica lui fără să spună nimic. Am stat ore întregi pe canapea, uitându-mă la peretele gol din fața mea.

Când au intrat pe ușă, bătrâna părea pierdută și speriată. — Sărut mâna, mamă Penelope… Nu vreau să vă fiu povară…

Am zâmbit forțat și am dus bagajele în camera micuță pe care o pregătisem cu jumătate de inimă. În seara aceea, am stat la masă toți trei. Bunica povestea despre viața la țară, despre cum îi lipsește grădina și găinile ei. Radu părea mai liniștit ca niciodată. Eu simțeam că mă sufoc.

În săptămânile care au urmat, viața noastră s-a schimbat radical. Bunica avea nevoie de ajutor la baie, la masă, la medicamente. Radu era mereu ocupat cu serviciul și mă lăsa pe mine să mă ocup de tot. M-am trezit prinsă într-o rutină obositoare: muncă – casă – grijă de bunică – certuri tăcute cu Radu.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe bătrână, m-am prăbușit pe podeaua din baie și am plâns în hohote. M-am simțit vinovată pentru că nu puteam s-o iubesc ca pe propria mea bunică. M-am simțit vinovată pentru că îl uram pe Radu pentru egoismul lui. M-am simțit vinovată pentru că mă gândeam serios la divorț.

A doua zi dimineață, i-am spus lui Radu tot ce aveam pe suflet:

— Nu mai pot! Nu pot să fiu mamă pentru toată lumea! Nu pot să port singură povara asta! Dacă tu ai decis pentru amândoi fără să mă întrebi, atunci poate chiar ar trebui să ne despărțim!

Radu m-a privit lung, apoi a ieșit din casă trântind ușa. Bunica a venit încet spre mine și mi-a pus mâna pe umăr:

— Draga mea, eu am trăit o viață întreagă cu socrii mei în casă… Știu cât e de greu. Dar dacă dragostea voastră nu rezistă la asta… poate n-a fost dragoste adevărată.

Cuvintele ei m-au lovit ca o palmă. Am privit-o lung și am simțit pentru prima dată compasiune pentru ea.

Au trecut luni de zile până când lucrurile s-au mai liniștit. Am început să vorbesc mai mult cu bunica lui Radu și am descoperit o femeie plină de povești și înțelepciune. Dar relația mea cu Radu nu a mai fost niciodată la fel. Ne-am distanțat încet-încet, fiecare trăind în lumea lui.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la fericirea personală? Oare câți dintre noi sacrificăm totul pentru ceilalți și uităm cine suntem cu adevărat?