„De ce nu sunt burgeri, doar acest cârnat?” se plângea Anton

Anton stătea la masa de cină, cu sprâncenele încruntate, privind în jos la farfuria cu cârnat și varză murată pe care Evelina o pregătise. „De ce nu sunt burgeri, doar acest cârnat?” se plângea el, vocea lui având un ton iritat.

Evelina, stând lângă blatul din bucătărie, oftă adânc. Sperase ca masa să fie o surpriză plăcută, o schimbare față de rutina lor obișnuită. „Am gândit să încercăm ceva diferit în seara asta,” răspunse ea, încercând să-și păstreze tonul ușor.

Anton murmură ceva în barbă. Tăcerea care a urmat era densă, umplută doar de zornăitul tacâmurilor pe farfurii. Așa nu și-a imaginat Evelina anii lor de pensionare. Cu Mihai și Magdalena ocupați cu propriile lor vieți și familii în alte județe, casa părea mai mare și mai singuratică ca niciodată.

Evelina îi ducea dorul haosului din zilele de demult – evenimente școlare, meciuri de fotbal, grătare în familie. Acum, zilele se întindeau la nesfârșit. Anton devenise mai retras, petrecând ore în șir în atelierul său sau în fața televizorului, lăsând-o pe Evelina să-și petreacă timpul cu cărțile și grădinăritul.

Într-o seară, în timp ce Evelina uda trandafirii, Ana, vecina ei, strigă peste gard. „Evelina, draga mea, cum te descurci?” Ochii plini de bunătate ai Anei cercetau fața Evelinei.

„Ne descurcăm, Ana. Doar că e mai liniște decât ne-am obișnuit,” răspunse Evelina, forțând un zâmbet.

Ana dădu din cap înțelegător. „E greu când toți se mută. Ai gândit să te alături unor grupuri comunitare? Cristian și eu am început să participăm la niște evenimente la centrul comunitar local. A fost plăcut.”

Evelina luă în considerare sugestia. Poate o nouă activitate le-ar însenina spiritul. În acea noapte, aduse subiectul în discuție cu Anton, dar el îl respinse categoric. „Mie îmi place cum stau lucrurile,” spuse el sec, fără să-și ridice ochii de la știrile serii.

Distanța dintre ei creștea pe măsură ce toamna se transforma în iarnă. Evelina se alătură unui club de carte și unui grup de grădinărit, găsind alinare în noii săi prieteni și interesele comune. Anton, însă, se retrase și mai mult în singurătatea lui.

Într-o seară rece de decembrie, Evelina se întoarse acasă de la întâlnirea clubului de carte și găsi casa neobișnuit de liniștită. Strigă după Anton, dar nu primi niciun răspuns. O senzație de groază o cuprinse pe măsură ce traversa camerele tăcute. În cele din urmă, îl găsi în atelier, prăbușit peste o casă de păsări neterminată, cu un flacon gol de pastile alături.

Zilele care au urmat au fost un vârtej de paramedici, vizite la spital și conversații în șoaptă. Depresia lui Anton, care fierbea de mult timp sub suprafață, explodase în cele din urmă. În ciuda eforturilor medicilor, el nu și-a mai revenit, lăsând-o pe Evelina să înfrunte viitorul singură.

Pe măsură ce stătea lângă mormântul lui într-o dimineață rece de primăvară, Evelina nu putea să nu-și dorească să fi observat mai devreme semnele, să fi insistat mai mult pentru ca ei să caute ajutor, sau să fi făcut ceva diferit. Regretul era o povară grea, dar știa că trebuie să găsească o cale de a merge înainte – pentru copiii ei, nepoții ei și pentru ea însăși.