Datoria care ne-a rupt familia: Povestea mea între iertare și dreptate

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că nu contează! am izbucnit într-o seară, în timp ce stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse pe cana de ceai. Vlad, soțul meu, s-a uitat la mine cu ochii lui blânzi, dar obosiți. — Ce vrei să facem, Irina? Să le cerem banii înapoi? Sunt părinții mei… Nu pot.

Am simțit cum mă sufoc. De cinci ani, de când le-am dat părinților lui Vlad 12.000 de euro pentru reparațiile casei de vacanță din Sinaia, am tot așteptat. Atunci eram însărcinată cu Ilinca și fiecare leu conta. Am renunțat la concediul de maternitate plătit ca să putem strânge banii ăia. Vlad a zis că e familie și că trebuie să-i ajutăm. Eu am acceptat, deși inima mea era plină de teamă.

Mama mea, Mariana, nu a fost niciodată de acord. „Irina, nu ești banca lor! Ai copil mic, ai nevoie de siguranță!” mi-a spus atunci. Dar eu am vrut să fiu generoasă, să nu stric relația cu socrii. Am tăcut și am sperat că vor înțelege sacrificiul nostru.

Anii au trecut. Ilinca a crescut, iar noi am avut mereu grijă la bani. N-am mai mers în vacanțe, am amânat renovarea apartamentului nostru mic din Drumul Taberei și am strâns fiecare bon de la supermarket. Socrii veneau la noi la masă, povesteau despre cât de frumos e la Sinaia după renovare, dar niciodată nu au pomenit de bani.

Acum două luni, mama m-a sunat: „Irina, tu realizezi că au trecut cinci ani? Nu ți-e rușine să-i lași să uite? Vlad nu zice nimic pentru că îi e rușine. Dar tu ai copilul tău! Gândește-te la Ilinca!”

M-am simțit prinsă între două lumi. Vlad nu voia să-i supere pe ai lui. Mama mă presa să cer banii. Eu mă simțeam vinovată față de toți: față de Vlad că îl pun într-o situație imposibilă, față de mama că nu o ascult, față de Ilinca că nu-i pot oferi mai mult.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am adus din nou vorba:
— Vlad, știi că avem nevoie de bani pentru operația la ochi a Ilincăi. Dacă ne-ar da măcar jumătate din ce le-am dat noi…
El a oftat adânc:
— Irina, tata abia s-a pensionat. Mama are probleme cu inima. Nu vreau să le fac rău.
— Dar nouă cine ne face bine? am izbucnit eu.

A doua zi, mama a venit la noi cu o pungă de mere și cu hotărârea scrisă pe chip:
— Vlad, iartă-mă că intervin, dar nu se poate așa! Irina și-a sacrificat concediul pentru banii ăia! Măcar să vă spună dacă au de gând să-i dea vreodată!
Vlad s-a ridicat brusc de la masă:
— Doamnă Mariana, vă rog să nu vă băgați în familia mea! Dacă am decis să nu le cerem banii părinților mei, e treaba noastră!
Mama a plecat plângând. Eu am rămas între doi oameni pe care îi iubesc și care nu se vor înțelege niciodată.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Vlad a început să doarmă pe canapea. Eu mă simțeam tot mai singură și mai vinovată. Ilinca mă întreba de ce tata nu mai vine să o pupe noaptea.

Într-un weekend, am mers la Sinaia cu Vlad și Ilinca. Casa socrilor era ca nouă: mobilă scumpă, tablouri moderne pe pereți, miros de cafea proaspătă și prăjituri calde. Eva, soacra mea, m-a luat deoparte:
— Irina dragă, știu că vă e greu acum… Dar Vlad e băiatul nostru și dacă aveți nevoie de ceva, spuneți-ne!
Am simțit cum îmi ard obrajii:
— Doar să ne întoarceți ce v-am dat acum cinci ani…
Eva s-a schimbat la față:
— Vai, Irina… Noi am crezut că a fost un ajutor între familie! Nici nu ne-am gândit că trebuie să-i dăm înapoi… Dacă știam…

Când am ieșit afară, Vlad era palid:
— Ce-ai făcut? Acum mama plânge în bucătărie!
— Am spus adevărul! Și eu plâng acasă!

Drumul spre București a fost tăcere pură. Acasă, Vlad mi-a spus:
— Nu mai pot trăi așa. Dacă vrei banii înapoi cu orice preț, fă ce crezi. Dar eu nu mai pot fi între tine și ai mei.

Au urmat luni grele. Mama nu mai venea la noi. Socrii nu ne-au mai invitat la Sinaia. Vlad s-a închis în el. Eu am început să mă întreb dacă merită să pierd totul pentru niște bani pe care oricum nu-i mai vedeam.

Într-o noapte târzie, stând singură pe balcon cu o cană de ceai rece în mână, m-am întrebat: Oare cât valorează liniștea unei familii? Merită să pierzi oameni pentru dreptate? Sau uneori trebuie doar să ierți și să mergi mai departe?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi iertat sau ați fi cerut dreptatea până la capăt?