Umbrele unui apartament: Povestea mea despre dragoste, pierdere și dreptate

— Nu ai niciun drept aici! Ai venit doar să-l iei pe Anton de lângă mine și să pui mâna pe tot ce a muncit tatăl lui!
Vocea Vioricăi răsuna ca un ciocan în pereții apartamentului micuț din cartierul Drumul Taberei. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Anton stătea între noi, cu ochii în pământ, incapabil să spună ceva. Era a treia oară în acea lună când mă acuza că l-am manipulat pe fiul ei să-mi lase mie apartamentul.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum e să fii privit ca un intrus în propria casă. Eu am simțit asta zi de zi, de când m-am mutat cu Anton. Venisem dintr-o familie modestă din Ploiești, părinții mei au stat toată viața cu chirie și nu mi-au lăsat nimic. Pentru mine, acel apartament era primul loc pe care îl puteam numi „acasă”. Dar pentru Viorica, eram doar o străină care îi fura fiul și amintirile.

Anton era tot ce-mi dorisem: blând, muncitor, cu un zâmbet cald care mă făcea să uit de toate grijile. Ne-am cunoscut la facultate, la ASE, și am crescut împreună printre examene, chirii neplătite la timp și visuri despre o viață mai bună. Când tatăl lui a murit și i-a lăsat apartamentul, am simțit că norocul ne surâde în sfârșit. Dar n-a durat mult.

Viorica venea aproape zilnic „să vadă dacă e totul în regulă”. De fapt, venea să inspecteze, să critice și să semene discordie. „Nu gătești ca mine”, „Anton nu arată bine, sigur nu-l hrănești”, „Ai schimbat perdelele fără să mă întrebi?” — fiecare gest era un motiv de ceartă. Anton încerca să medieze, dar era prins între două focuri.

Într-o seară, după ce Viorica a plecat trântind ușa, Anton m-a luat de mână:
— Nu știu ce să fac… E mama, dar tu ești soția mea. Nu vreau să vă pierd pe niciuna.
— Dar eu simt că nu mai pot trăi așa, i-am spus printre lacrimi. Nu vreau să alegi între noi, dar nici nu pot fi mereu ținta ei.

Am încercat să găsim soluții: am propus să ne mutăm cu chirie și să închiriem apartamentul, dar Anton nu voia să renunțe la singura moștenire de la tatăl lui. Am încercat să vorbim cu Viorica, dar orice discuție se transforma într-o scenă dramatică.

Când Anton m-a cerut în căsătorie, am crezut că lucrurile se vor liniști. Am făcut o mică petrecere cu prietenii apropiați și părinții mei. Viorica a venit neinvitată și a stat într-un colț toată seara, privindu-mă cu răceală. La final, mi-a șoptit la ureche:
— Să nu crezi că ai câștigat.

După nuntă, Anton a decis să treacă apartamentul pe numele lui complet (până atunci fusese pe jumătate al lui și pe jumătate al tatălui decedat). Eu nu am cerut nimic; nici măcar nu voiam să fiu trecută pe acte. Dar pentru Viorica a fost picătura care a umplut paharul.

La câteva luni după nuntă am primit citația: Viorica mă dădea în judecată. Susținea că l-am manipulat pe Anton să-i ia totul și că ea, ca mamă care l-a crescut singură după divorțul de tatăl lui, merita o parte din valoarea apartamentului. Am simțit că lumea mi se prăbușește.

Procesul a durat aproape doi ani. Am cheltuit toți banii puși deoparte pentru avocați. Zilele mele erau un șir nesfârșit de drumuri la tribunal, nopți nedormite și discuții tensionate cu Anton. Prietenii au început să ne evite — nimeni nu vrea să fie martor într-un conflict de familie. Până și părinții mei mă întrebau dacă nu ar fi mai bine „să-i dau ceva femeii aceleia doar ca să scap”.

În timpul procesului au ieșit la iveală toate frustrările nespuse: Viorica a povestit cum a crescut singură un copil bolnav (Anton avusese astm), cum tatăl lui i-a lăsat doar datorii și cât s-a sacrificat ea pentru ca el să ajungă „cineva”. Eu am povestit judecătorului cum m-am simțit mereu o intrusă și cum am încercat să construiesc o familie fără resentimente.

Într-o zi, după o ședință lungă la tribunal, Anton s-a prăbușit pe canapea:
— Poate ar trebui să-i dăm ceva… Să terminăm odată!
— Și dacă îi dai acum, ce te face să crezi că se va opri aici? am izbucnit eu. Odată ce cedezi șantajului emoțional, nu se mai termină niciodată!

Am început să ne certăm tot mai des. Dragostea noastră era pusă la încercare de fiecare factură neplătită la timp, de fiecare privire acuzatoare din partea vecinilor care știau totul despre proces. Am ajuns chiar să mă întreb dacă nu cumva Viorica avea dreptate: poate că nu meritam acel apartament.

Când s-a dat verdictul — judecătorul a respins cererea Vioricăi — nu am simțit nicio bucurie. Eram epuizată, relația mea cu Anton era șubredă, iar visul nostru despre „acasă” era făcut praf. Viorica nu ne-a mai vorbit niciodată; Anton s-a închis în el și a început să bea tot mai des.

Într-o seară ploioasă de toamnă, l-am găsit plângând în bucătărie:
— Am pierdut tot… Pe tata, pe mama… Și acum te pierd și pe tine?
L-am îmbrățișat strâns și i-am spus:
— Nu ai pierdut nimic cât timp suntem împreună. Dar trebuie să ne regăsim pe noi înainte de a mai putea construi ceva.

Au trecut ani de atunci. Eu și Anton ne-am despărțit într-un final — nu din lipsă de iubire, ci din prea multă durere acumulată. Apartamentul acela există încă; îl văd uneori când trec prin cartier și mă întreb dacă nu cumva zidurile lui au absorbit toate lacrimile noastre.

Acum mă întreb: oare câte familii sunt distruse de moșteniri, orgolii și neputința de a ierta? Merită vreodată o casă mai mult decât liniștea sufletului? Ați trecut prin ceva asemănător?