Întâlnirea care mi-a schimbat viața: Ce ascundea cumnatul meu?

— Vlad, trebuie să vorbim. Acum. Vocea lui Sorin era tăioasă, aproape rece, iar mesajul primit la 7 dimineața mi-a dat fiori. Nu obișnuia să mă caute, nici măcar de ziua mea. De fapt, relația noastră fusese mereu una distantă, protocolară, ca între doi oameni care nu au nimic în comun în afară de Ioana.

Am ajuns la cafeneaua mică din centru cu inima bătându-mi nebunește. Îmi tot repetam că poate vrea să-mi ceară ajutorul pentru vreo surpriză pentru sora mea sau poate are nevoie de un sfat legat de afacerea lui cu materiale de construcții. Dar când l-am văzut, cu ochii încercănați și mâinile tremurânde pe ceașca de cafea, am știut că nu era vorba despre nimic obișnuit.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat direct, fără să mă așez.

A ridicat privirea spre mine și pentru o clipă am văzut în ochii lui o frică pe care nu i-o bănuiam. Sorin era genul de om care nu se teme de nimic, sau cel puțin așa părea.

— Vlad… Ioana nu trebuie să știe că ne-am văzut azi. Te rog. E important.

M-am așezat încet, simțind cum stomacul mi se strânge. — Spune-mi odată ce vrei.

A tras aer adânc în piept și a început să vorbească încet, aproape șoptit:

— Am făcut o greșeală mare. Afacerea merge prost de luni bune. Am luat un credit pe numele Ioanei fără să-i spun. Acum banca amenință că ne ia apartamentul dacă nu plătesc în două săptămâni. Nu mai am pe nimeni altcineva la care să apelez.

M-am ridicat brusc, scaunul scârțâind pe podea. — Cum ai putut să faci asta? Pe numele ei? Fără să-i spui?

— Nu aveam altă soluție! Dacă îi spuneam, nu m-ar fi lăsat niciodată! Și… Vlad, te rog, ai putea să mă ajuți cu banii? Sau măcar să nu-i spui nimic până rezolv eu…

Am simțit cum furia și dezamăgirea mă sufocă. Îmi venea să urlu la el, dar imaginea Ioanei mi-a apărut în minte: sora mea, cea care m-a scos din foc cu mâinile goale când aveam doar șapte ani. Cea care a rămas cu cicatrici pe brațe pentru că nu a vrut să mă lase acolo. Cum aș putea s-o trădez acum?

— Nu pot să-ți promit nimic, Sorin. Nu pot să-i ascund asta Ioanei. Merită să știe adevărul!

— Vlad, dacă îi spui… o pierd. Și pierd totul. Te rog! Ai datorat-i asta pentru tot ce a făcut pentru tine!

Cuvintele lui au căzut greu între noi. Am plecat fără să mai spun nimic, cu pași apăsați, simțind privirile oamenilor din cafenea pe spate. Pe drum spre casă, gândurile mi se învârteau haotic: dacă îi spun Ioanei, îi distrug căsnicia și poate chiar viața; dacă tac, devin complice la minciuna lui Sorin.

În acea seară am stat ore întregi privind tavanul apartamentului meu mic din Militari. M-am gândit la copilăria noastră: la serile când Ioana îmi citea povești ca să uit de certurile părinților, la felul în care mă apăra mereu la școală când eram tachinat pentru că eram mai slab și mai timid decât ceilalți băieți. Mi-am amintit și ziua incendiului — fumul gros, țipetele mamei, brațele Ioanei care m-au tras afară prin fereastra spartă.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la ea: „Vlad, vii diseară la noi? Fac plăcinta ta preferată.” Am simțit un nod în gât. Cum puteam să mă duc acolo știind ce știam?

Seara am ajuns la ei cu o sticlă de vin ieftin și un zâmbet forțat. Ioana era radiantă, povestindu-mi despre noul proiect la școală și despre cât de mult îi place să lucreze cu copiii. Sorin era tăcut, evitându-mi privirea.

După cină, am rămas singur cu Ioana pe balcon. Priveam luminile orașului și simțeam că mă sufoc sub greutatea secretului.

— Vlad, ce ai? Ești ciudat de când ai intrat pe ușă.

Am ezitat o clipă. — Ioana… dacă cineva foarte apropiat ți-ar ascunde ceva grav… ai vrea să știi?

M-a privit lung, cu ochii ei mari și blânzi. — Mereu am preferat adevărul, oricât ar durea.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. — Îmi pare rău…

I-am spus totul. Fiecare detaliu. Am văzut cum fața i se schimbă: surpriză, apoi furie, apoi o tristețe adâncă.

— Mulțumesc că mi-ai spus, Vlad. Nu știu ce voi face… dar trebuia să aflu.

A doua zi dimineață m-a sunat Sorin. Era devastat. — Ai distrus totul! Nu meritai să fii salvat din foc!

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Dar știam că am făcut ce trebuia.

Au trecut câteva luni de atunci. Ioana a divorțat și s-a mutat într-un apartament mic cu chirie. Sorin a dispărut din viețile noastre. Eu și sora mea suntem mai apropiați ca niciodată, dar rana trădării încă doare.

Uneori mă întreb: oare există vreodată un moment potrivit pentru adevăr? Sau orice alegere facem lasă urme adânci în cei pe care îi iubim cel mai mult?