Soacra mea, umbra căsniciei mele

— Nu știi nici măcar să fierbi o supă cum trebuie! Ai să-l omori pe Vlad cu mâncarea ta!
Vocea doamnei Stănescu răsuna în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, ca un ecou al tuturor nesiguranțelor mele. Era a treia oară săptămâna asta când îmi critica felul în care găteam, iar Vlad, ca de obicei, se retrăgea în biroul lui, prefăcându-se că nu aude.
Îmi amintesc prima dată când am cunoscut-o. Eram atât de emoționată, cu un buchet de flori în mână și cu speranța că voi găsi în ea o a doua mamă. Dar privirea ei rece și zâmbetul forțat mi-au arătat din prima clipă că nu mă va accepta niciodată cu adevărat.
Ani la rând am încercat să-i câștig respectul. Am gătit după rețetele ei, am mers la biserică duminica doar ca să nu-i dau motive de bârfă, am acceptat să petrecem toate sărbătorile la ea acasă, chiar dacă mi-aș fi dorit să stăm doar noi doi. Dar nimic nu era suficient.
— Nu ești în stare să ai grijă de casa asta!
— Vlad merita mai mult!
— Dacă ai fi avut copii, poate ai fi înțeles ce înseamnă sacrificiul!
Cuvintele ei mă loveau ca niște pietre. Nu știa nimeni cât am plâns după fiecare vizită la ea, cât m-am simțit vinovată pentru că nu reușeam să rămân însărcinată, cât de mult mă durea faptul că Vlad nu mă apăra niciodată.
Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu soacra mea, Vlad a venit la mine și mi-a spus:
— Te rog să ai răbdare cu mama. Știi că nu se va schimba niciodată.
— Dar tu? Tu nu vezi cât mă rănește?
— E mama… Nu pot să-i spun să tacă.
Atunci am simțit pentru prima dată că sunt singură în propria mea căsnicie.
Au trecut anii și am început să mă obișnuiesc cu prezența ei apăsătoare. Îmi repetam mereu că trebuie să fiu mai puternică, că dragostea pentru Vlad merită orice sacrificiu. Dar fiecare zi petrecută cu ea era o luptă surdă, o bătălie pe care nu aveam cum s-o câștig.
Apoi, într-o zi de toamnă, totul s-a schimbat. Doamna Stănescu a suferit un accident vascular cerebral și a rămas parțial paralizată. Vlad a decis imediat că trebuie să o aducem la noi acasă.
— Nu pot s-o las singură, mi-a spus el cu ochii în lacrimi.
Am simțit un nod în gât. Știam ce va urma: toată povara îngrijirii ei va cădea pe umerii mei. Și așa a fost. Zilele mele au devenit un șir nesfârșit de drumuri la farmacie, schimbat lenjerii, pregătit mese speciale și suportat crizele ei de nervi.
— Nu-mi place cum îmi faci ceaiul!
— Nu vezi că nu ești în stare nici măcar să mă speli ca lumea?
Uneori mă uitam la ea și simțeam o furie mocnită, amestecată cu milă. Era atât de vulnerabilă acum, atât de dependentă de mine… Și totuși, nu putea renunța la obiceiul de a mă umili.
Într-o noapte, când Vlad dormea și eu îi schimbam pansamentele soacrei mele, ea m-a privit lung și mi-a spus cu voce stinsă:
— De ce faci toate astea pentru mine? Știi bine că nu te-am vrut niciodată aici…
Am rămas fără cuvinte. M-am uitat la mâinile mele crăpate de la atâta spălat și la chipul ei îmbătrânit de suferință.
— Pentru că nu pot fi altfel, i-am răspuns încet. Pentru că așa am fost crescută: să am grijă de cei care au nevoie de mine, chiar dacă nu mă iubesc.
A tăcut mult timp după aceea. Parcă pentru prima dată vedea cine sunt cu adevărat.
În zilele care au urmat, ceva s-a schimbat între noi. Nu m-a mai criticat atât de des, iar uneori chiar îmi mulțumea pentru lucruri mici: un ceai cald, o pătură aranjată pe picioare. Dar rana era deja prea adâncă.
Vlad a început să observe și el schimbarea:
— Parcă mama e mai liniștită când ești tu prin preajmă…
Am zâmbit trist. Nu era liniște ceea ce simțeam eu, ci oboseală și resemnare. M-am întrebat adesea dacă nu cumva viața îi dăduse soacrei mele o lecție pe care nici eu n-aș fi putut s-o predau vreodată: aceea că răutatea se întoarce mereu împotriva ta.
Într-o dimineață friguroasă de februarie, am găsit-o plângând în camera ei. M-am apropiat încet și i-am pus mâna pe umăr.
— Ce s-a întâmplat?
— Mi-e frică… Mi-e frică să nu rămân singură… Mi-e frică să nu mă urăști pentru tot ce ți-am făcut…
Am simțit cum mi se rupe inima. Toți anii aceia de suferință păreau acum atât de mici în fața durerii ei sincere. Am strâns-o în brațe și i-am șoptit:
— Nu te urăsc… Dar nici nu pot uita totul peste noapte… Poate într-o zi vom reuși să ne iertăm una pe cealaltă…
Acum stau la fereastră și privesc cum ninge peste Bucureștiul nostru agitat. Mă întreb dacă răzbunarea aduce vreodată alinare sau doar ne face prizonieri ai trecutului nostru dureros.

Oare cât putem ierta cu adevărat? Și cât din ceea ce suntem azi se datorează rănilor pe care le-am primit ieri?