Salariul Nespus și Umbrele Dintr-o Căsnicie

— Cum ai putut să-mi ascunzi asta, Irina? Glasul lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa care fierbea uitată pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Nu mă așteptam să afle așa, nu acum, nu după ziua asta lungă la birou.

— Nu am vrut să ascund… doar că… nu știam cum să-ți spun, am bâiguit, evitându-i privirea.

— Nu știai? Irina, suntem căsătoriți de opt ani! Cum să nu știi cum să-mi spui că ai primit o mărire de salariu? Ce altceva îmi mai ascunzi?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Într-adevăr, nu era prima dată când evitam discuțiile despre bani. Crescusem într-o familie unde banii erau mereu motiv de ceartă. Tata plecase când aveam doisprezece ani, lăsând-o pe mama cu două fete și un credit la bancă. Poate de aceea, banii pentru mine erau un subiect tabu, o sursă de anxietate, nu de bucurie.

Radu a trântit ușa și a plecat fără să spună unde. Am rămas singură, cu sunetul pașilor lui răsunând în minte ca un ecou dureros. Am încercat să-l sun, dar nu a răspuns. Am stat toată noaptea pe canapea, cu ochii la telefon și cu gândurile învălmășite.

A doua zi dimineață, sora mea, Laura, m-a sunat.

— Ce-ai pățit? Pari răvășită.

I-am povestit totul printre suspine. Ea a oftat.

— Irina, poate ar trebui să te gândești de ce nu ai avut curajul să-i spui. Nu e doar despre bani aici.

Avea dreptate. În ultimii ani, relația noastră se schimbase. Radu era tot mai obosit, tot mai absent. Îl vedeam cum se luptă cu serviciul lui la IT și cu presiunea de a fi „bărbatul casei”. Poate că m-am temut că o mărire de salariu la mine ar fi fost o lovitură pentru orgoliul lui. Sau poate că pur și simplu nu mai știam cum să comunicăm.

Seara, Radu s-a întors acasă. Avea ochii roșii și fața trasă.

— Am dormit la Mihai. Trebuia să mă gândesc.

Am stat față în față la masa din bucătărie, ca doi străini care nu știu cum să înceapă o conversație.

— De ce nu mi-ai spus? a întrebat el din nou, dar vocea îi era mai blândă.

— Mi-a fost frică… că te vei simți rănit sau inutil. Că vei crede că nu mai ai un rol important în viața mea.

A oftat adânc.

— Irina, nu e vorba doar despre bani. E despre faptul că nu mai avem încredere unul în celălalt. Eu mă simt tot mai puțin văzut aici. Tu te închizi în tine. Ne-am pierdut pe drum.

Am început să plâng. Nu doar pentru mărirea nespusă, ci pentru toate momentele în care am ales tăcerea în locul sincerității. Pentru toate serile în care ne-am prefăcut că totul e bine doar ca să evităm o ceartă.

În zilele următoare am încercat să reparăm ceva ce părea iremediabil stricat. Am mers la consiliere de cuplu la doamna Popescu, psihologul recomandat de Laura. La prima ședință, Radu a spus:

— Simt că nu mai știu cine e Irina. Parcă trăiesc cu o străină.

M-a durut fiecare cuvânt, dar știam că are dreptate. Și eu mă simțeam străină de mine însămi. Munca devenise refugiul meu; acasă eram tot mai absentă.

Doamna Popescu ne-a pus să vorbim despre copilărie, despre fricile noastre cele mai mari. Am realizat atunci cât de mult ne-au modelat traumele vechi: el cu dorința de a fi mereu „puternic”, eu cu frica de abandon și lipsuri materiale.

Au urmat luni grele. Au fost zile când Radu dormea pe canapea sau pleca la prieteni. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă „s-a întors bărbatul acasă”, iar vecina de la trei șoptea pe scară când mă vedea singură cu sacoșele.

Odată, la supermarket, l-am întâlnit pe fostul meu coleg de liceu, Sorin.

— Ce faci, Irina? Pari abătută.

Am zâmbit forțat și am schimbat vorba repede. Nu voiam să știe nimeni cât de fragil era totul acasă.

Într-o seară ploioasă, după încă o ceartă despre facturi și cheltuieli, Radu a spus:

— Poate ar trebui să luăm o pauză…

M-am prăbușit pe podea și am plâns ca un copil. Nu voiam să-l pierd, dar nici nu știam cum să-l țin lângă mine fără să mă pierd pe mine însămi.

Au trecut două luni până când am reușit să vorbim din nou cu adevărat. Într-o duminică dimineață, la cafea, Radu a spus:

— Știi ce mi-e cel mai frică? Că vom ajunge ca părinții mei: doi oameni care trăiesc împreună din obișnuință și nimic mai mult.

L-am privit în ochi și am realizat că aceeași teamă mă bântuia și pe mine.

Am decis atunci să încercăm din nou — dar altfel: cu sinceritate totală, chiar dacă doare; cu discuții despre bani, temeri și dorințe; cu promisiunea că nu vom mai lăsa tăcerea să ne despartă.

Nu știu dacă vom reuși sau dacă rănile se vor vindeca vreodată complet. Dar știu că tăcerea doare mai tare decât orice adevăr spus la timp.

Mă întreb acum: câți dintre noi alegem tăcerea din teamă? Și cât de mult ne costă această alegere? Poate că uneori adevărul spus prea târziu doare mai tare decât minciuna.