Niciodată prea târziu pentru iubire: Povestea Hannei

— Hanna, nu poți să rămâi toată viața singură! vocea fiicei mele, Irina, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la mâinile mele tremurânde, încercând să-mi găsesc cuvintele. Era o zi mohorâtă de noiembrie, iar ploaia bătea în geam ca o amintire a tot ce pierdusem.

— Irina, nu înțelegi… După atâția ani cu tatăl tău, nu mai știu cum să fiu altfel decât singură. Nu mai am vârsta pentru începuturi, am spus încet, cu glasul stins.

Irina a oftat și a plecat capul. Știam că mă iubește și că îi pasă, dar nu putea înțelege golul care se lăsase în sufletul meu după ce Mihai s-a stins. Au trecut deja șapte ani de atunci. Șapte ani în care am trăit pe pilot automat: cumpărături, curățenie, vizite la cimitir, discuții scurte cu vecinele pe scară. Nimic nu părea să mă scoată din amorțeala aceea apăsătoare.

Într-o zi, la coadă la farmacie, l-am întâlnit pe Victor. Avea părul grizonat și ochii verzi, calzi. A zâmbit ușor când mi-a căzut portofelul pe jos și s-a aplecat să mi-l ridice.

— Să știți că nu e semn rău dacă vă cade portofelul, mi-a spus glumind. Poate e semn că urmează ceva bun!

Am zâmbit stingherită. Nu mai știam să flirtez sau să port conversații cu bărbați străini. Dar Victor a insistat să mă ajute cu sacoșele până la mașină și am acceptat, deși inima îmi bătea nebunește.

A doua zi m-a sunat. Îmi lăsasem numărul la farmacie pentru rețetă și el l-a găsit pe bon. M-a invitat la o cafea. Am refuzat politicos, dar el nu s-a dat bătut. A revenit după câteva zile cu un buchet de lalele galbene și un zâmbet larg.

— Hanna, viața nu se termină la 60 de ani. Hai să bem o cafea ca doi prieteni. Fără obligații.

Am acceptat. Am stat ore întregi de vorbă despre copii, despre tinerețea noastră, despre pierderi și regrete. Victor fusese și el văduv de cinci ani. Avea doi băieți mari care locuiau în străinătate și o casă prea mare pentru singurătatea lui.

Pe măsură ce ne-am apropiat, am început să simt din nou fiorii aceia uitați ai emoției. Dar odată cu ei au venit și fricile: ce va spune lumea? Ce vor zice copiii mei? Ce rost are să începi ceva nou când toți din jurul tău cred că ești deja «bătrână»?

Irina a aflat prima. M-a privit lung, cu sprâncenele ridicate.

— Mamă… tu chiar vrei să te vezi cu el? Nu ți-e teamă că lumea o să vorbească?

— Lumea vorbește oricum, i-am răspuns. Dar eu nu mai vreau să trăiesc doar ca să le fac altora pe plac.

A urmat o perioadă tensionată. Fratele meu, Gheorghe, mi-a spus direct:

— Hanna, ai grijă! La vârsta asta oamenii profită de tine. Nu te lăsa păcălită!

M-am simțit rănită și rușinată. M-am întrebat dacă nu cumva au dreptate. Dar Victor era blând și răbdător. M-a dus la teatru, la plimbări prin parc, mi-a adus prăjituri făcute de el.

Într-o seară, după ce am râs împreună la un film prost la televizor, m-am uitat la el și am simțit cum se rupe ceva în mine — o coajă veche de frică și prejudecată.

— Victor… crezi că putem fi fericiți? La vârsta asta?

El mi-a luat mâna și mi-a spus:

— Fericirea nu are vârstă, Hanna. Doar curajul de a o primi.

Am început să ne vedem tot mai des. Vecinele au început să șușotească pe scară. O prietenă veche m-a sunat să mă întrebe dacă «nu mi-e rușine». Dar eu simțeam că trăiesc din nou.

Cea mai grea discuție a fost cu fiica mea cea mică, Ana. Ea era mereu cea sensibilă, cea care suferise cel mai mult după moartea tatălui ei.

— Mamă… nu pot să-l văd pe altcineva lângă tine. Parcă îl trădezi pe tata…

Am plâns împreună ore întregi. I-am povestit cât de mult l-am iubit pe Mihai și cât de greu mi-a fost fără el. Dar i-am spus și cât de mult mă doare singurătatea.

— Ana… tata ar fi vrut să fiu fericită. Și eu cred că merit asta.

Cu timpul, copiii mei au început să-l accepte pe Victor. Au văzut cât de mult mă schimbasem: eram mai veselă, mai plină de viață. Am început să gătesc din nou cu dragoste, să ies din casă fără teamă.

Dar prejudecățile nu au dispărut peste noapte. La biserică am primit priviri tăioase; la piață am auzit șoapte răutăcioase. Uneori mă întrebam dacă merită tot efortul acesta.

Într-o duminică dimineață, stând cu Victor pe banca din parc și privind copiii alergând prin frunze uscate, am simțit liniștea aceea după furtună.

Poate că nu e niciodată prea târziu pentru iubire. Poate că merităm toți o a doua șansă — indiferent de ce spun ceilalți.

Mă întreb: câți dintre noi trăim cu frica de «gura lumii» și uităm să ne ascultăm inima? Oare câte vieți rămân netrăite din cauza prejudecăților?