„Nu vreau să vii la nunta mea”: Povestea unei mame care și-a pierdut fiica în cel mai important moment al vieții

— Nu vreau să vii la nunta mea. Vocea Irinei era tăioasă, aproape străină. Am rămas cu mâna pe clanța ușii, cu inima bătându-mi nebunește în piept. O clipă am crezut că nu am auzit bine. Am închis ochii, încercând să-mi adun gândurile, dar cuvintele ei s-au înfipt ca niște ace în sufletul meu.

— Irina, ce spui? Cum să nu vin? Sunt mama ta…

Ea s-a ridicat brusc de pe canapea, evitându-mi privirea. — Nu vreau să discutăm. E decizia mea. Te rog să o respecți.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am așezat încet pe marginea patului, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. În mintea mea se derulau imagini din copilăria ei: primul ei pas, primul cuvânt, serbările de la grădiniță la care nu lipseam niciodată, serile când îi citeam povești până adormea cu capul pe umărul meu. Cum am ajuns aici?

Soțul meu, Viorel, a intrat în cameră și m-a privit lung. — Ce s-a întâmplat?

— Irina… nu mă vrea la nuntă.

A oftat adânc și s-a așezat lângă mine. — Știi că relația voastră s-a răcit de ani buni. Poate ar trebui să-i dai timp.

— Timp? Viorel, e fiica mea! Cum să nu fiu lângă ea în ziua nunții?

Am simțit un val de furie și neputință. M-am ridicat brusc și am început să mă plimb prin cameră. Îmi venea să urlu, să dau vina pe toată lumea: pe Viorel, că a fost mereu prea blând; pe mine, că am fost poate prea exigentă; pe Irina, că nu mă înțelege; pe viață, că ne-a adus aici.

În noaptea aceea n-am putut dormi. Am stat cu ochii în tavan, rememorând fiecare ceartă, fiecare ușă trântită, fiecare reproș nerostit. Mi-am amintit de adolescența Irinei, când totul a început să se schimbe. Era mereu nemulțumită, retrasă, iar eu încercam să o disciplinez, să o protejez de greșeli. Poate am fost prea dură când a venit acasă cu note mici sau când a vrut să meargă la mare cu prietenii și i-am interzis. Poate am greșit când am criticat-o pentru băiatul acela din liceu care nu-mi plăcea deloc.

A doua zi dimineață am încercat din nou să vorbesc cu ea. Am bătut la ușa camerei ei cu inima cât un purice.

— Irina, te rog… hai să vorbim.

— Nu vreau! Lasă-mă în pace!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am coborât în bucătărie și m-am prăbușit pe scaun. Mama mea obișnuia să spună că „o mamă iartă orice”, dar oare copiii pot ierta la fel de ușor?

Zilele au trecut greu. Viorel încerca să mă liniștească, dar eu mă simțeam tot mai vinovată și mai singură. Prietena mea cea mai bună, Lidia, m-a sunat într-o seară.

— Mariana, trebuie să mergi la ea și să-i spui ce simți! Să-i ceri iertare dacă trebuie!

— Dar pentru ce? Pentru că am încercat să o cresc bine? Pentru că am vrut ce e mai bun pentru ea?

— Uneori copiii văd altfel lucrurile…

Am oftat și am decis să încerc încă o dată. Am cumpărat florile ei preferate — lalele galbene — și m-am dus la ea acasă. Când a deschis ușa și m-a văzut cu buchetul în mână, ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Mamă… te rog… nu face asta mai greu decât e deja.

— Irina, nu pot accepta să nu fiu lângă tine în ziua nunții tale! Spune-mi ce am făcut atât de rău!

A izbucnit în plâns și s-a lăsat pe podea, cu fața în palme.

— Mereu ai vrut să fie ca tine! Niciodată nu m-ai ascultat cu adevărat! Tot timpul ai avut ceva de comentat: cum mă îmbrac, ce prieteni am, ce facultate aleg… Tot timpul ai vrut să controlezi tot!

Am simțit cum mă năpădește rușinea și regretul. Poate chiar așa era… Poate dorința mea de a o proteja s-a transformat într-o colivie.

— Irina… îmi pare rău! Nu știam că te-am rănit atât de tare…

A ridicat privirea spre mine.

— E prea târziu acum… Vreau doar liniște în ziua nunții mele.

Am plecat cu sufletul sfâșiat. Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Viorel m-a găsit plângând pe hol.

— Mariana… uneori trebuie să-i lăsăm să plece ca să se întoarcă singuri.

Au trecut două luni până la nuntă. În ziua aceea am stat singură acasă, cu telefonul în mână, privind pozele vechi ale Irinei. M-am rugat ca într-o zi să mă ierte și să mă lase din nou aproape de ea.

Seara târziu am primit un mesaj: „Mamă… sper că într-o zi vom putea vorbi din nou ca înainte.”

Am izbucnit în plâns și am simțit pentru prima dată o urmă de speranță.

Mă întreb acum: oare câte mame trăiesc aceeași durere? Oare cât de greu e să recunoști că ai greșit față de copilul tău? Și cât curaj îți trebuie ca să ceri iertare?