Când dragostea nu e de ajuns: Ziua în care fiica mea m-a alungat din viața ei

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? Glasul Irinei răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea ei aspră mă făcea să mă simt ca o copilă prinsă cu minciuna.

— Irina, am vrut doar să-l văd fericit pe Vlad. E ziua lui, are doar opt ani… Ce rău am făcut? am șoptit, dar vocea mi s-a frânt înainte să termin fraza.

— Răul e că nu respecți regulile casei mele! Nu ai voie să-i dai bani sau cadouri scumpe! Știi bine că încercăm să-l creștem altfel! De ce nu poți să înțelegi?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și neputință. Îmi venea să plâng, dar m-am abținut. Nu voiam să-i dau satisfacția lacrimilor mele. Am privit spre geam, unde ploaia bătea ritmic, ca o bătaie în ușă pe care nu voiam s-o deschid.

Mi-am crescut singură fata după ce tatăl ei, Doru, a murit într-un accident stupid la combinat. Eram tânără și speriată, dar am muncit pe brânci la fabrica de confecții ca să nu-i lipsească nimic. Am renunțat la tot pentru ea: la visele mele, la prieteni, la orice bucurie personală. Irina era totul pentru mine. Poate prea mult.

Anii au trecut repede. Irina a crescut, a terminat facultatea la București și s-a măritat cu Radu, un băiat bun, dar mereu preocupat de carieră. S-au mutat la oraș și au făcut un copil, Vlad, lumina ochilor mei. Îi vizitam rar, căci mereu erau ocupați, dar când mergeam la ei simțeam că inima mi se umple de sens.

În ziua aceea ploioasă de noiembrie, am venit cu un cadou pentru Vlad: o bicicletă roșie, visul lui de luni întregi. Am strâns bani din pensia mea mică, am renunțat la medicamente și la haine noi doar ca să-i văd zâmbetul. Dar când Irina a văzut bicicleta în hol, a izbucnit.

— Nu ai înțeles nimic din ce ți-am spus! Vrei să-l răsfeți, să-l faci dependent de lucruri! Noi încercăm să-l creștem altfel!

— Dar e doar o bicicletă… am încercat eu să mă apăr.

— Nu e vorba despre bicicletă! E vorba că nu mă respecți ca mamă! Că nu ai încredere în mine!

M-am simțit mică și inutilă. Toată viața m-am luptat să-i fie bine și acum eram acuzată că îi fac rău copilului ei. Am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum spre gară ploua torențial și fiecare pas îmi apăsa sufletul ca o piatră grea.

Au trecut trei luni fără niciun telefon de la Irina. Am sunat-o de zeci de ori, i-am scris mesaje, dar nu mi-a răspuns niciodată. Nici măcar de Crăciun. Am stat singură în apartamentul meu mic din Ploiești, privind bradul împodobit cu globuri vechi și pozele cu Vlad pe perete.

Vecina mea, tanti Lenuța, a venit într-o seară cu cozonac cald.

— Lasă, Mărioară dragă, poate se îmblânzește fata ta… Știi cum sunt tinerii ăștia acum…

Am dat din cap fără speranță. Nu era vorba doar de generații diferite. Era ceva mai adânc: o ruptură care nu se mai putea coase cu vorbe bune sau cu lacrimi.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la Irina. Scrisul ei era rece și calculat:

„Mamă,
Te rog să nu mai insiști. Avem nevoie de spațiu. Vlad trebuie să crească fără influențe care nu se potrivesc cu valorile noastre. Poate într-o zi vei înțelege.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. M-am întrebat dacă am fost o mamă prea sufocantă sau dacă am greșit undeva pe drum. Mi-am amintit cum îi coseam rochițe din resturi de material și cum îi citeam povești seara, chiar dacă eram obosită moartă după schimbul trei.

Într-o duminică dimineață m-am dus la biserică și m-am rugat pentru ea și pentru Vlad. Preotul m-a întrebat dacă vreau să aprind o lumânare pentru cineva drag.

— Pentru fiica mea… și pentru iertare, am spus cu voce stinsă.

Seara, am găsit curajul să-i scriu o scrisoare Irinei:

„Draga mea fată,
Nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri. Vreau doar să știi că te iubesc și că tot ce am făcut a fost din dragoste pentru tine și Vlad. Poate nu am știut mereu cum să arăt asta. Dacă vreodată vei avea nevoie de mine, voi fi aici.”

Nu mi-a răspuns niciodată.

Acum stau singură în apartamentul meu mic, cu pozele vechi și amintirile care dor mai tare decât orice boală bătrâneții. Mă întreb dacă dragostea unei mame poate fi uneori prea mult sau dacă societatea noastră ne-a învățat să ne temem de generozitate.

Oare există iertare pentru greșelile făcute din iubire? Sau uneori dragostea chiar nu e de ajuns?